"Mi-ar mai trebui o viaţă ca să te iubesc pe tot şi încă jumătate ca să încep să mă satur de tine."
Oamenii îşi îmbrăţişează trupurile. Privirile şi vârfurile degetelor. Oamenii îşi îmbrăţişează buzele şi obrajii. Şi atunci când se îmbrăţişează le rămâne în corpul lor, pe piele, câte puţin din celălalt. Şi-l asimilează. Avem în noi câte puţin din fiecare persoană pe care am îmbrăţişat-o. Se plimbă prin noi câte un zâmbet, un iris negru sau un obraz mat şi rozaliu. Se plimbă în noi câte o buza sau jumătate, câte un deget sau mâna toată. Şi noi ne plimbam prin alţii, fără să ştim, obosindu-ne picioarele pe cărări, sau mainile pe cârmă . De aceea după ce ne îmbrăţişăm nu vom mai fi niciodată la fel, pentru că nu vom mai fi compleţi. Şi atunci mă întreb, mai rămâne ceva din noi după ce dăruim îmbrăţişări celorlalţi? E însăşi existenţa preţul îmbrăţişărilor?
Aş vrea să te îmbrăţişez de atâtea ori, încât să nu mai rămână nimic din mine în mine, să fiu toată în tine, să mă încorporezi în trupul tău, să mă adopţi şi pe mine.Dar mie mi-e atât de multă singurătatea câteodată că-ncep, speriată, să mă îmbrăţişez singură, de teamă să nu mi se încreţească pielea, să-mi crape şi să-mi zboare miezul spre neant. Că aşa am auzit. Oamenii care rămân neimbratisati se sting cu fiecare respiraţie. Şi-mi trag de braţe, le întind până se lungesc, până le pot împleti în jurul trupul tot, pe care îl strâng, golindu-l de aer, uscandu-l, să-l pot cuprinde pe tot. Dar oamenii îmbrăţişaţi cu patimă se duc spre etern după ce braţele se desprind pe trup. Cum ar mai putea ei trăi după ce au cunoscut apogeul existenţei? Măcar se sting împliniţi, cu absolutul în sine.
Eu... eu mă îmbrăţişez de fiecare dată la sfârşit. Toate sfârşiturile. Când se lasă cortina. Când ne strângem undiţele, când închidem umbrele şi ne dăm jos din bărci.
" Cândva, la magazinul din colţ, se vindeau îngeri. I-am cumpărat pe toţi, de teamă să nu-mi fure cineva vindecarea. Dar poate că nici nu există. Vindecare. Îngerii sigur există."
