Diagnostic vag: Krankheit des Vergessens

     "-Tu, tu ar trebui să suferi de Alzheimer.
      -Am să-ncerc, am spus eu naivă."

    Şi-am încercat. Am găsit uitarea într-un punct negru de pe perete. Şi punctul s-a mărit şi-a-nceput să sângereze. Îi curgea apă din încheieturi. Mi s-a scurs pe bocanci şi peretele s-a deformat. Iar punctul a început să radă la mine în a şi în u, comprimând toţi pereţii din camera, aplatizandu-mi plămânii.

    Am uitat prima dată să-mi deschid ochii. Cine-a spus că orbirea nu-i frumoasă? Era întuneric prin mine şi pe lângă. Pe sub tălpi şi pe buze. Îmi stătea noaptea necoaptă pe sub unghii . Mă înghiţea. Treptat. Trăgându-mă pe nas cu tot cu aerul acela saracacioc în fibre. Mă savura-ntunericul. Dar el niciodată n-a ştiut că-mi plăcea. Îmi plăcea frigul ăla şi nimicul din el. Golul sufocant ce-mi dezmembra cutia toracică.

    Am uitat cum să mai fiu barcă cu velele nebune în vânt. Cine-a spus că nu poţi umbla cu barca în lume pe sub apă?  Poţi. Am mers invers, cu capul în jos, până m-am izbit de-o stâncă, la tărm de nebunie. Ajunsesem atunci la marginea unui pătrat. L-am descompus în discuri de vinil şi am început să-l cant. Eu cântam la pătrat şi nimeni nu m-auzea.

    M-am uitat pe mine. Într-un moment de surzenie completă am crezut că sunt o ploaie. Şi-atât de tare am crezut încât sub mine, pe asfalt, se făcuse o pată umedă . Şi pata s-a mărit şi s-a lărgit. Am plouat în ziua aceea atât de mult încât aveam un lac sub mine, iar gândurile mi le strângeam în mâini, de teamă să nu le ud.

    Când nimeni nu mă vedea am început să cred că sunt un evantai. Şi-am început să suflu atât de tare încât mi se desprindeau bucăţi mari din scoarţa cerebrală. M-am întrecut cu un alt vânt. Până la poarta din colţul străzii. L-am lăsat să câştige. Mi-a plăcut să-l privesc şi să-l imit din urmă. Ne-am împletit densitatea pe-o castană decojita şi-apoi am leşinat. Halucinaţiile îmi degradau creierul.
Am uitat  aproape să exist, dar nicio secundă n-am uitat de tine.

    "Am avut şi Alzheimer. Îndeajuns de mult încât să-mi dau seama că mai întâi de toate sufăr de tine."

Iubiri

     "Sunt mai frumoase ploile decât oamenii.O dată m-am îndrăgostit de una. De o ploaie. Ne-am iubit scurt, dar memorabil."

    Eu iubesc puţin sărat, cu gust de spumă de val, şi palid pe sub creier. Incretindu-i suprafaţa, deformandu-l în porturi pentru păsări.
    Iubesc daltonist. O dată te-am confundat în verde, iar altă dată te-am pierdut în roşu. Te-am iubit atunci fugitiv, pan-ai dispărut la capăt de cerneală.
    Iubesc cu cortina ridicată şi scena plină de mine. Eu actorul. Eu omul cu vise. Eu străinul din gara cu praf şi pânze de păianjen. Eu gondolierul şi călătorul printre suflete. Eu pescarul de nori. Am multe euri în mine. Câte unul pentru fiecare nouă zi. Şi-l îmbrac simplist, în fiecare dimineaţă. Ca hainele de sărbătoare. Mă bucur şi îmi sunt ochii calzi şi grei de uimire. Şi toate eurile îşi joacă iubirea pe scenă. Slab, cu stângăcia începătorului, şi public puţin, capete zburlite aruncate în câteva scaune groase, cu o stofă grena, sângerie.

    Iubesc interplanetar. Aproape ca o supernovă. Luminos şi energic, prăbuşindu-mă în mine însămi.
    Şi inegal. Îmi place să iubesc inegal. O dată am iubit doar cu un ochi. Acum el clipeşte mai des şi mai melancolic. Altă dată am iubit cu un deget. Un vârf de deget.Acum l-am retezat. Zâmbea zeflemitor la mine. Şi cu un sfert de suflet. Ploaia aia îmbuteliată într-o ceaşcă de cafea am iubit-o cu un sfert de suflet şi jumătate de măsea.
    Iubesc şi egal, dar rar. Puţini sunt cei care merită. Iar eu aproape am uitat cum e să iubeşti egal.Cu tot sufletul.Cu toate măselele. Cu toate cele 10 vârfuri de degete şi cu ambii ochi.

    Eu iubesc epuizant. Ca alţii. Nu există sindromul de oboseală cronică. Oamenii sunt iubiţi mult prea intens. Până la extenuare. Şi-i oboseşte. Prea multă iubire, pe unii, îi oboseşte.
    Eu iubesc din la minor. Fără semn la cheie. În ton, semiton, ton, ton semiton, ton , ton. Şi-abia apoi încep să fiu om.Uneori iubesc puţin malign. Pe sub arcade şi prin ele. Niciodată monoton.

    Eu iubesc mai întâi în zigzag. Cu respirul sacadat în fiecare colţ şi cu miocardul relaxat, îndelung pe linie.Şi-apoi încep să iubesc ca motorul unei Impala din '67. Doar puţin zgomotos şi reconfortant. Cu eleganţa trecutului uitat şi parfum de mucegai, cu o pată de rugină lângă stopul de "antilopă africană".


                    Nimănui nu-i place cum iubesc. (?)

Endlösung. Zboruri absolute.

         Din colectia "Nu ne-ntamplam": 

     Nu mă cunoaşte nimeni pentru că n-am scris niciodată despre mine. Am scris întotdeauna despre el. Şi dacă nu v-aţi dat seama până acum înseamnă că am fost un scriitor acceptabil şi un magician iscusit.
     Eu n-am scris niciodată despre mine...

    Ai văzut poate, trecând pe lângă tine, oameni cu umbrele de zahăr deasupra capului chiar şi când ploile se ascundeau în colţuri de cer...
    Se spune că sunt unele zboruri în care îţi tremură vocea atunci când vrei să decolezi şi ţi se încordează venele când simţi vântul sub tălpile crăpate de mers, de oboseală. Sunt unele zboruri în care aripile se deschid larg, atât de larg încât oasele te dor, iar coastele ţi se sfărâmă doar pentru că ai  vrut să cuprinzi văzduhul tot dintr-o bătaie şi cerul întreg într-o clipă. Dar durerea o simţi ca prin vis pentru că niciodată nu ai mai zburat aşa. Niciodată nu ai mai ordonat norii pe cer în funcţie de formă şi culoare. După miros şi vechime. Astfel încât în nord aduci norii aceia cu medalioane groase la gat. Şi-n partea cealaltă, spre miezul sudului, aduci nori Cancerului, să le fie doar lor frig, şi durere în piept. Şi pământul se cutremură atunci când norii râd nervoşi, deranjaţi de ordonarea lor pe cer."Sunt nori independenţi", mi-ai spus prima dată. "Lor le place să decoleze din fabrici cu mult fum şi să aterizeze deasupra magazinelor cu brăţări vintage şi păuni pe evantaie. Ei se pitesc pe străzile unde paşii se răresc şi miroase a gol. Sunt nori haini şi-ţi plouă când vor ei, nu când îi tragi tu de siretele bocancilor". Şi eu am încetat să mai trag norii de şirete, înghiţindu-mi zborul cu noduri, lăsându-l să se ducă pe gât, adânc în mine.
    Sunt unele zboruri în care respiraţia ţi se întrerupe de la prima bătaie din aripi, până la ultima. Şi te sperii pentru că îţi simţi plămânii urlând după aer, măcar o celulă, oricât de firavă şi naivă ar fi ea. Iar inima ţi se deformează de teamă, de dorul aerului pe partea stânga, în atrii şi ventricule. Iar aorta se dilată în corp, aducându-ţi aminte de pescăruşii de sticlă ce-i purtai haotic la mâna, împletiţi pe brăţară.
    Sunt unele zboruri în care întreagă viaţă îţi trece pe dinaintea ochilor. Şi îţi aduci aminte de tăieturile din palmă când ai spart statueta aceea cu ochii de smarald. Şi vezi tatuajele de la gumă pe umărul drept. Ce ciudat se uită la tine şi acum capul acela de dragon. Simţi parfumul de migdale şi ploile din zilele pare.
    Sunt unele zboruri pe care nu credeai niciodată că ai să le faci. Nu-ţi imaginai niciodată că o să ai curajul să te desprinzi de sol, să te laşi pe tine în urmă. Sunt unele zboruri în care nu mai contează cât suferi pentru că totul este atât de sublim şi absolut şi perfect, încât nicio durere nu mai pare de nesuportat, iar tu continui să zbori. Zbori cu ambele aripi până oboseşti şi apoi începi să zbori doar într-o aripa, apoi într-un fir de zâmbet, apoi într-un fir de suflet, apoi într-un licăr de speranţă. Şi zbori cum n-ai mai făcut-o niciodată şi poate nici nu o să o mai faci. Dar orice zbor e urmat ,inevitabil, şi de o aterizare. Şi oricât de mult te-ai zbate să rămâi în aer, oricât ai încerca, fără să vrei, fără să fi întrebat, aterizezi. Forţat. Aşa se spune.
    Un zbor al cărui preţ suprem este însăşi existenţa.Şi întreagă lume înmărmureşte când te vede pe tine adulmecând cerul, despărţindu-l cu aripile în două. Văzduhul de deasupra ta şi cel de dedesubt.
    Dar astfel de zboruri se obţin numai cu preţul unei dureri existenţiale.Aşa sunt unele zboruri...

    Şi-apoi apare teama de a mai zbura vreodată ca nu cumva acest nou zbor să-l eclipseze pe celălalt. Ţi-e greu să-ţi mai dezlipeşti picioarele de pământ şi să te ridici pentru că nimeni nu îţi garantează că vei reuşi, ca şi ultima dată.Şi oricât de mult ţi-a plăcut să zbori, teama de un eşec îţi leagă aripile la spate. Le netezeşte.Le îmblânzeşte şi le domesticeşte. Le învaţă să uite să zboare.Le învaţă să meargă. Şi astfel începi să-ţi foloseşti aripile pentru mers, chiar dacă ele lăcrimează la fiecare pas, eventual se vor obişnui.
    Şi de teama de a nu se prăbuşi în zbor mulţi oameni îşi smulg penele din aripi şi poartă umbrele de zahăr mereu deasupra capului ca nu cumva ochii să râvnească la absoluturi imposibile. Sau cel puţin aşa spune legenda.

    Eu n-am scris niciodată despre mine. Poate ar trebui să-mi dezleg aripile şi să privesc încrezătoare spre cer. Dacă mă străduiesc următorul zbor va fi mai bun ca cel pe care tocmai l-am încheiat în genunchi.

                     Sfarsitul colectiei.

Candva somelier...

                  " Alături de tine am fost şi somelier.Mi-a plăcut să te degust."

    Degustarea ta a fost un gest ritualic în care mi-am implicat şi trup şi suflet. Te-am servit dintr-un pahar perfect transparent, cu picior lung şi o cupă largă, dar care se îngustează către vârf ca să pot să-ţi cuprind întregul bughet din fiecare pod al palmei.

    Ţi-am scos dopul de plută din gropiţa leneşă adormită în obraz. Mirosul dopului ţi se impregnase în piele. De sus de la pleoapă alunecând uşor spre bărbie, prelingandu-se pe gât. Te-am lăsat să iei puţin aer până să te torn în pahar şi tu ţi-ai descătuşat buchetul, adormindu-mi parcă pupilele.

    Te-am examinat prima oară vizual şi am adus lumina la tine. Ţi-am analizat limpezimeam mai întâi. Erai atât de clar încât am reuşit să văd, în miezul tău nebun de muzică, fiecare notă aşezată lasciv pe portativ. La mâna stângă aveai o pată de cântec franţuzesc şi în colţul gurii îţi atârna impunător o pană de corb. O inlocuisei pe cea veche, de plastic. Îmi parusei atunci, parcă pentru prima dată, o transpunere a propriului meu absolut. Aş fi vrut să te ating uşor cu degetul, dar m-am temut că eşti evanescent şi c-ai să dispari printr-un nor de umbre. Meniscul tău şi fluiditatea mi-au spus un poem frumos despre tine. Cu rime din surâsuri şi ritmuri din clipit. Tema vagă a poemului, respiraţia ta speriată, decolând adânc de sub stern. Şi-am adus iar un pumn mare de lumina să-ţi văd culoarea. Era caldă cu parfum de seară târzie de noiembrie.

    Te-am examinat şi olfactiv. Mi-am dus mâinile tale la nas, bărbia şi gâtul. Te-am inspirat şi ţi-am reţinut aroma. Te-aş fi respirat etern, dar îmi obosise mirosul. Îmi parusei în acea clipă mai mult decât om. Mai mult decât aş putea eu să fiu vreodată. Mi se revelase atunci un adevăr sângeros. Împlinirea noastră nu ar putea fi decât una în plan imaginar. Dar eu m-aş mulţumi şi cu atât. Măcar de-ar fi şi atât. Să ne întâlnim noi şi suflet în suflet să ne imaginăm iubindu-ne.

    Spre inserat, când stelele au început să migreze spre petecul nostru de cer, am început să te examinez gustativ. Am luat cu degetul o cantitate potrivită din tine. Ţi-am luat din buza de sus, fără să vezi. Te-am plimbat în toată cavitatea bucală şi te-am pipăit îndelung. Ţi-am simţit fluiditatea şi catifelarea, parfumul select de zburător spre vânt.

    Senzaţia gusto-olfactivă persistă şi acum. Şi acum te simt în vârful limbii, acordându-ţi chitara. Îţi simt şi-acum parfumul în nări. Sau poate doar îmi imaginez. Poate...

    Ţi-am pus dopul de plută la loc şi te-am asezat pe raftul de sus al bibliotecii sperând c-a mai rămas suficient din tine şi pentru altă dată. Ai fost armonios dar nu echilibrat. Ca un Muscat Ottonel din '67.