Dialoguri

      Nu mi-am fost niciodată bolnavă cu adevărat... până acum. Să nu mai stii a te scrie, să-ți paralizeze sufletul, asta este boala cea mai gravă de care poate suferi un om ce aspiră la absoluturi albastre.

         Mie îmi paralizase sufletul și-ncepuse a deveni legendă ștearsă de timp. Începuse să miroasă în mine și oamenii strâmbau un pic din nas când treceau pe lângă mine, iar câinii mârâiau un pic înfundat. Mirosea a pământ, a mocirlă, a frică. Așa miroase sufletul când se pierde, când nu mai știe cui aparține și nici ce are de făcut cu viața lui. Cui să se ofere. Mirosea a suflet stricat.
       Îți spun eu, să moară poezia din tine, să stai cu sufletul nud în bătaia vântului și vântul să-l ocolească, asta-i boala! 

         Nu am mai știut a mă scrie, o făceam cu stângăcie, cu sufletul nelimpezit înca și cu degete secate. Dar astăzi m-am trezit beată de cuvinte, iar picioarele îmi erau plouate de cer. Mi se spăla cerul deasupra capului într-o tăcere pătrunzătoare . Oricât mi-am lipit urechea de văzduh nu l-am auzit cântând la duș și nici pe săpun se pare că nu a alunecat căci cerul e încă la locul lui.

       Unde îmi ești îngere, să ne așezăm la o masă și să servim câte o felie de lumină? Ajută-mă la curățenia asta sufletească și nu te mai ascunde ca nebunul în absoluturi la care nu pot să ajung nici zburând. De-ai să zbori așa de sus o să rămai fără aer, iar eu nu știu încă să resuscitez îngeri. N-am învățat. Iar să-ți suflu în aripi nu mai pot fără să mă ia amețeală. Am suflat în ale mele până am ajuns la terapie intensiva, că tot oxigenul din mine, stors din toate celulele, se afla sub aripile schilodite de mirosul pământului. Când aripile se apropie de pamant încep să se ofilească, să moară. N-au fost născute spre a se odihni în țărână, ele se pot odihni în popasurile cerului, în nuanțe de albastru infinit.

       Tu unde te afli? Cât de aproape de volatizare zbori? Trimite-mi o ilustrație și trece cu vedere absența datorată bolii pe care unii oameni o numesc fericire. Tu ce crezi?