În mine nu-i decât un nicăieri universal. De aceea, n-am unde să mă duc niciodată.
(Adaptare după Emil Cioran)
Dară dragule, nu mi te-am rugat niciodat' să-mi fi zidar. Închide ochii și cu mâinile întreabă de mine. N-am să te-nvăț eu a zidi, că tu știi. Te ajut la anamneza doar, că tu, cel mai mult dintre toți, pari a fi avut o existență atepământeană.
Înainte de a mă zidi încheietură cu încheietură, desenează-mi conturul și poziția, cu degetul, într-un praf gros de pe un Pleyel, așezându-mi desigur inima în dreptul unui Re. Nu stiu dacă ți-am spus, dar mi-e inima îndrăgostită de acest Re și pentru ea el e universul și timpul tot, pentru tine-i un punct strâmb și o clipă stângace.
Pregătim mortarul- ploaie apăsătoare cu mai mult de 3 stropi de întuneric dens și-un sfert de zbor frânt de vânturi și de valuri.
Câte un pic de mine și mult mortar, să nu mă dezlipesc prea rău de-am să mă împiedic de-o zebră decolorată, iar eu, iar mortar. Începi cu călcâiele și mortar, pui gambele, mortar, genunchii...și sfârșești cu capul, fară păr. Nu-mi pune mortar să-mi lipești și firele de păr, sunt curioasă cum arăt cheală. Poate așa îmi place de mine.
Dacă mă zidești într-o zi impară zidește-mă într-o velă imperfectă, c-atunci îmi place cel mai mult să navighez. Dacă mă zidești într-o vineri, zidește-mă încet, gânditor, neoclasicist, cu simț estetic și artistic, de dimineața până seara târziu, că-i ziua mea preferată și-mi place să fiu născută atunci.
Zidește-mă-ntr-un noiembrie târziu, într-o gură de canal, într-un fonograf sau un origami șubred. Un degrade, o dungă, un punct. Un punct și-o dungă.
Zidește-mă în ce vrei tu, numai la sfârșit zidește-mă și pe mine în mine însămi, că poate-mi aduc aminte cine sunt și nu doar cine mă doare.
Golurile tale din mine le-am umplut cu hârtie creponată. Probabil de aceea nu mai simt pământ sub picioare. Plutesc în derivă.
