Blogger Widgets

joi, 27 martie 2014

Navigare launtrica.


                                                   Don't die so far from the sea, darling.


      Când mă scufund în mine îmi simt oamenii dureri și respirațiile valuri lungi și libere, durerile corăbii și sufletul port.
        În vârtejul inimii am nave naufragiate și veșnic o dungă verticală și muzicală de haos că-n zilele cu gust de fier nu-mi știu cine sau ce sunt. Preț de-o clipă mi-am fost un trăsnet purpuriu și aproape o viață mi-am fost umbră scuipată în văzduhul aspru, concentrat în pustietate. De mi-s norocoasă naufragiez și eu, atunci când mi se alungesc buzele spre obraji, spre urechi, spre ceafă, până mi se aplatizează fața lăsându-mă o pată de piele.
      Și-i portul plin și sufletul cuprinzător doar când încep mările s-adie. Un bric și-un feribot se înghesuie mereu între cervicala 1 și lombară 2. Aceeași goeletă ancorează la insulele Langerhans, iar  un pachebot și un cuirasat se strecoară fiecare în câte o scizură, pe partea dreaptă amândoi, că-i jumătatea mea mai plină de mine și mai deasă-n lumină. Altfel urlă frigul a singuărate și mi se topește grăsimea de gol.
      Ancorele ruginite, neliniștite de meduze fixează, timp de un reflux, oamenii pe sub piele, împiedicându-mă să-i răstorn, să-i nimicesc, să-i scufund, că pe mine mă dor dedesupturile pielii și straturile cărnii în care ei zăbovesc. Iar farul sihastru mi-e jalnic felinar cu-n ghem de întuneric ce mi-aduce gust de albastru marin pe sub limbă și pe sub unghii. Și-atunci dispar ceruri și mări, toate-n mine și eu rămân singură, plutind înauntrul meu, în deriva.

   În portul meu mor mări și dispar corăbii. Sfârșesc marinari suferinzi de pasiunea absolutului și catargele sângeră pulpa cerului.

                     Suferindă de cianoză. Iubind albastrul prea mult mi s-a îmbolnăvit firea.

14 comentarii:

  1. de-a lungul vieţii, din nefericire multe corăbii ajung pe fundul oceanului, în acest caz numit "suflet".
    de prea multe ori naufragiem.
    de prea multe ori aşteptăm salvatorul.
    poate uneori e mai bine să ne scufundăm odată cu acea corabie...
    frumos scris, imi era dor de tine zuziii.pupici :* :*

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Toți avem un astfel de port înăuntrul nostru...
      Te pup și eu, ai grijă! :*

      Ștergere
  2. Si eu iubesc albastrul in infinit ,oare de aceea imi e sufletul atat de bolnav ?!
    Imi era dor de tine si de cuvintele tale fermecate ,scumpo! :*

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sufletul se îmbolnăvește de la prea mult albastru. Nu te trata, nu-i nimic mai frumos decat sa tânjești după mări și ceruri...
      Te îmbrățișez cu drag! :)

      Ștergere
  3. Atâtea ape îţi scaldă, sufletul. Ce frumoase şi speciale sunt cuvintele tale, Lxi! :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Toate sufletele ajung in momente grele, dar nimeni nu a zis ca aceasta cale spre fericire e usoara, hopurile sunt mai mari daca le privesti...
    Te-am tucat!

    RăspundețiȘtergere
  5. Între suflet și trup se va da mereu o bătălie de secole întregi.Deși cele două se luptă,nu pot trăi unul fără celălalt.E ușor interpretabil.Postul tău îmi aduce aminte de lucruri demult uitate în mine.

    RăspundețiȘtergere
  6. Foarte frumos scris... impreuna cu imaginea marii dezlantuite...

    RăspundețiȘtergere
  7. Mă bucur că m-am întors. E o crimă să mă lipsesc de rândurile astea. Cervicale, lombare, insule și alte treburi. Mâine am examen. Păcat că nu pot calcula mase moleculare în versuri sau scrie despre glande în metafore. Eh...viața nu-i mereu corectă! :p
    Frumos! :)

    RăspundețiȘtergere

Prin cuvinte,mintea prinde aripi..