Diagnostic vag: Krankheit des Vergessens

     "-Tu, tu ar trebui să suferi de Alzheimer.
      -Am să-ncerc, am spus eu naivă."

    Şi-am încercat. Am găsit uitarea într-un punct negru de pe perete. Şi punctul s-a mărit şi-a-nceput să sângereze. Îi curgea apă din încheieturi. Mi s-a scurs pe bocanci şi peretele s-a deformat. Iar punctul a început să radă la mine în a şi în u, comprimând toţi pereţii din camera, aplatizandu-mi plămânii.

    Am uitat prima dată să-mi deschid ochii. Cine-a spus că orbirea nu-i frumoasă? Era întuneric prin mine şi pe lângă. Pe sub tălpi şi pe buze. Îmi stătea noaptea necoaptă pe sub unghii . Mă înghiţea. Treptat. Trăgându-mă pe nas cu tot cu aerul acela saracacioc în fibre. Mă savura-ntunericul. Dar el niciodată n-a ştiut că-mi plăcea. Îmi plăcea frigul ăla şi nimicul din el. Golul sufocant ce-mi dezmembra cutia toracică.

    Am uitat cum să mai fiu barcă cu velele nebune în vânt. Cine-a spus că nu poţi umbla cu barca în lume pe sub apă?  Poţi. Am mers invers, cu capul în jos, până m-am izbit de-o stâncă, la tărm de nebunie. Ajunsesem atunci la marginea unui pătrat. L-am descompus în discuri de vinil şi am început să-l cant. Eu cântam la pătrat şi nimeni nu m-auzea.

    M-am uitat pe mine. Într-un moment de surzenie completă am crezut că sunt o ploaie. Şi-atât de tare am crezut încât sub mine, pe asfalt, se făcuse o pată umedă . Şi pata s-a mărit şi s-a lărgit. Am plouat în ziua aceea atât de mult încât aveam un lac sub mine, iar gândurile mi le strângeam în mâini, de teamă să nu le ud.

    Când nimeni nu mă vedea am început să cred că sunt un evantai. Şi-am început să suflu atât de tare încât mi se desprindeau bucăţi mari din scoarţa cerebrală. M-am întrecut cu un alt vânt. Până la poarta din colţul străzii. L-am lăsat să câştige. Mi-a plăcut să-l privesc şi să-l imit din urmă. Ne-am împletit densitatea pe-o castană decojita şi-apoi am leşinat. Halucinaţiile îmi degradau creierul.
Am uitat  aproape să exist, dar nicio secundă n-am uitat de tine.

    "Am avut şi Alzheimer. Îndeajuns de mult încât să-mi dau seama că mai întâi de toate sufăr de tine."

Iubiri

     "Sunt mai frumoase ploile decât oamenii.O dată m-am îndrăgostit de una. De o ploaie. Ne-am iubit scurt, dar memorabil."

    Eu iubesc puţin sărat, cu gust de spumă de val, şi palid pe sub creier. Incretindu-i suprafaţa, deformandu-l în porturi pentru păsări.
    Iubesc daltonist. O dată te-am confundat în verde, iar altă dată te-am pierdut în roşu. Te-am iubit atunci fugitiv, pan-ai dispărut la capăt de cerneală.
    Iubesc cu cortina ridicată şi scena plină de mine. Eu actorul. Eu omul cu vise. Eu străinul din gara cu praf şi pânze de păianjen. Eu gondolierul şi călătorul printre suflete. Eu pescarul de nori. Am multe euri în mine. Câte unul pentru fiecare nouă zi. Şi-l îmbrac simplist, în fiecare dimineaţă. Ca hainele de sărbătoare. Mă bucur şi îmi sunt ochii calzi şi grei de uimire. Şi toate eurile îşi joacă iubirea pe scenă. Slab, cu stângăcia începătorului, şi public puţin, capete zburlite aruncate în câteva scaune groase, cu o stofă grena, sângerie.

    Iubesc interplanetar. Aproape ca o supernovă. Luminos şi energic, prăbuşindu-mă în mine însămi.
    Şi inegal. Îmi place să iubesc inegal. O dată am iubit doar cu un ochi. Acum el clipeşte mai des şi mai melancolic. Altă dată am iubit cu un deget. Un vârf de deget.Acum l-am retezat. Zâmbea zeflemitor la mine. Şi cu un sfert de suflet. Ploaia aia îmbuteliată într-o ceaşcă de cafea am iubit-o cu un sfert de suflet şi jumătate de măsea.
    Iubesc şi egal, dar rar. Puţini sunt cei care merită. Iar eu aproape am uitat cum e să iubeşti egal.Cu tot sufletul.Cu toate măselele. Cu toate cele 10 vârfuri de degete şi cu ambii ochi.

    Eu iubesc epuizant. Ca alţii. Nu există sindromul de oboseală cronică. Oamenii sunt iubiţi mult prea intens. Până la extenuare. Şi-i oboseşte. Prea multă iubire, pe unii, îi oboseşte.
    Eu iubesc din la minor. Fără semn la cheie. În ton, semiton, ton, ton semiton, ton , ton. Şi-abia apoi încep să fiu om.Uneori iubesc puţin malign. Pe sub arcade şi prin ele. Niciodată monoton.

    Eu iubesc mai întâi în zigzag. Cu respirul sacadat în fiecare colţ şi cu miocardul relaxat, îndelung pe linie.Şi-apoi încep să iubesc ca motorul unei Impala din '67. Doar puţin zgomotos şi reconfortant. Cu eleganţa trecutului uitat şi parfum de mucegai, cu o pată de rugină lângă stopul de "antilopă africană".


                    Nimănui nu-i place cum iubesc. (?)

Endlösung. Zboruri absolute.

         Din colectia "Nu ne-ntamplam": 

     Nu mă cunoaşte nimeni pentru că n-am scris niciodată despre mine. Am scris întotdeauna despre el. Şi dacă nu v-aţi dat seama până acum înseamnă că am fost un scriitor acceptabil şi un magician iscusit.
     Eu n-am scris niciodată despre mine...

    Ai văzut poate, trecând pe lângă tine, oameni cu umbrele de zahăr deasupra capului chiar şi când ploile se ascundeau în colţuri de cer...
    Se spune că sunt unele zboruri în care îţi tremură vocea atunci când vrei să decolezi şi ţi se încordează venele când simţi vântul sub tălpile crăpate de mers, de oboseală. Sunt unele zboruri în care aripile se deschid larg, atât de larg încât oasele te dor, iar coastele ţi se sfărâmă doar pentru că ai  vrut să cuprinzi văzduhul tot dintr-o bătaie şi cerul întreg într-o clipă. Dar durerea o simţi ca prin vis pentru că niciodată nu ai mai zburat aşa. Niciodată nu ai mai ordonat norii pe cer în funcţie de formă şi culoare. După miros şi vechime. Astfel încât în nord aduci norii aceia cu medalioane groase la gat. Şi-n partea cealaltă, spre miezul sudului, aduci nori Cancerului, să le fie doar lor frig, şi durere în piept. Şi pământul se cutremură atunci când norii râd nervoşi, deranjaţi de ordonarea lor pe cer."Sunt nori independenţi", mi-ai spus prima dată. "Lor le place să decoleze din fabrici cu mult fum şi să aterizeze deasupra magazinelor cu brăţări vintage şi păuni pe evantaie. Ei se pitesc pe străzile unde paşii se răresc şi miroase a gol. Sunt nori haini şi-ţi plouă când vor ei, nu când îi tragi tu de siretele bocancilor". Şi eu am încetat să mai trag norii de şirete, înghiţindu-mi zborul cu noduri, lăsându-l să se ducă pe gât, adânc în mine.
    Sunt unele zboruri în care respiraţia ţi se întrerupe de la prima bătaie din aripi, până la ultima. Şi te sperii pentru că îţi simţi plămânii urlând după aer, măcar o celulă, oricât de firavă şi naivă ar fi ea. Iar inima ţi se deformează de teamă, de dorul aerului pe partea stânga, în atrii şi ventricule. Iar aorta se dilată în corp, aducându-ţi aminte de pescăruşii de sticlă ce-i purtai haotic la mâna, împletiţi pe brăţară.
    Sunt unele zboruri în care întreagă viaţă îţi trece pe dinaintea ochilor. Şi îţi aduci aminte de tăieturile din palmă când ai spart statueta aceea cu ochii de smarald. Şi vezi tatuajele de la gumă pe umărul drept. Ce ciudat se uită la tine şi acum capul acela de dragon. Simţi parfumul de migdale şi ploile din zilele pare.
    Sunt unele zboruri pe care nu credeai niciodată că ai să le faci. Nu-ţi imaginai niciodată că o să ai curajul să te desprinzi de sol, să te laşi pe tine în urmă. Sunt unele zboruri în care nu mai contează cât suferi pentru că totul este atât de sublim şi absolut şi perfect, încât nicio durere nu mai pare de nesuportat, iar tu continui să zbori. Zbori cu ambele aripi până oboseşti şi apoi începi să zbori doar într-o aripa, apoi într-un fir de zâmbet, apoi într-un fir de suflet, apoi într-un licăr de speranţă. Şi zbori cum n-ai mai făcut-o niciodată şi poate nici nu o să o mai faci. Dar orice zbor e urmat ,inevitabil, şi de o aterizare. Şi oricât de mult te-ai zbate să rămâi în aer, oricât ai încerca, fără să vrei, fără să fi întrebat, aterizezi. Forţat. Aşa se spune.
    Un zbor al cărui preţ suprem este însăşi existenţa.Şi întreagă lume înmărmureşte când te vede pe tine adulmecând cerul, despărţindu-l cu aripile în două. Văzduhul de deasupra ta şi cel de dedesubt.
    Dar astfel de zboruri se obţin numai cu preţul unei dureri existenţiale.Aşa sunt unele zboruri...

    Şi-apoi apare teama de a mai zbura vreodată ca nu cumva acest nou zbor să-l eclipseze pe celălalt. Ţi-e greu să-ţi mai dezlipeşti picioarele de pământ şi să te ridici pentru că nimeni nu îţi garantează că vei reuşi, ca şi ultima dată.Şi oricât de mult ţi-a plăcut să zbori, teama de un eşec îţi leagă aripile la spate. Le netezeşte.Le îmblânzeşte şi le domesticeşte. Le învaţă să uite să zboare.Le învaţă să meargă. Şi astfel începi să-ţi foloseşti aripile pentru mers, chiar dacă ele lăcrimează la fiecare pas, eventual se vor obişnui.
    Şi de teama de a nu se prăbuşi în zbor mulţi oameni îşi smulg penele din aripi şi poartă umbrele de zahăr mereu deasupra capului ca nu cumva ochii să râvnească la absoluturi imposibile. Sau cel puţin aşa spune legenda.

    Eu n-am scris niciodată despre mine. Poate ar trebui să-mi dezleg aripile şi să privesc încrezătoare spre cer. Dacă mă străduiesc următorul zbor va fi mai bun ca cel pe care tocmai l-am încheiat în genunchi.

                     Sfarsitul colectiei.

Candva somelier...

                  " Alături de tine am fost şi somelier.Mi-a plăcut să te degust."

    Degustarea ta a fost un gest ritualic în care mi-am implicat şi trup şi suflet. Te-am servit dintr-un pahar perfect transparent, cu picior lung şi o cupă largă, dar care se îngustează către vârf ca să pot să-ţi cuprind întregul bughet din fiecare pod al palmei.

    Ţi-am scos dopul de plută din gropiţa leneşă adormită în obraz. Mirosul dopului ţi se impregnase în piele. De sus de la pleoapă alunecând uşor spre bărbie, prelingandu-se pe gât. Te-am lăsat să iei puţin aer până să te torn în pahar şi tu ţi-ai descătuşat buchetul, adormindu-mi parcă pupilele.

    Te-am examinat prima oară vizual şi am adus lumina la tine. Ţi-am analizat limpezimeam mai întâi. Erai atât de clar încât am reuşit să văd, în miezul tău nebun de muzică, fiecare notă aşezată lasciv pe portativ. La mâna stângă aveai o pată de cântec franţuzesc şi în colţul gurii îţi atârna impunător o pană de corb. O inlocuisei pe cea veche, de plastic. Îmi parusei atunci, parcă pentru prima dată, o transpunere a propriului meu absolut. Aş fi vrut să te ating uşor cu degetul, dar m-am temut că eşti evanescent şi c-ai să dispari printr-un nor de umbre. Meniscul tău şi fluiditatea mi-au spus un poem frumos despre tine. Cu rime din surâsuri şi ritmuri din clipit. Tema vagă a poemului, respiraţia ta speriată, decolând adânc de sub stern. Şi-am adus iar un pumn mare de lumina să-ţi văd culoarea. Era caldă cu parfum de seară târzie de noiembrie.

    Te-am examinat şi olfactiv. Mi-am dus mâinile tale la nas, bărbia şi gâtul. Te-am inspirat şi ţi-am reţinut aroma. Te-aş fi respirat etern, dar îmi obosise mirosul. Îmi parusei în acea clipă mai mult decât om. Mai mult decât aş putea eu să fiu vreodată. Mi se revelase atunci un adevăr sângeros. Împlinirea noastră nu ar putea fi decât una în plan imaginar. Dar eu m-aş mulţumi şi cu atât. Măcar de-ar fi şi atât. Să ne întâlnim noi şi suflet în suflet să ne imaginăm iubindu-ne.

    Spre inserat, când stelele au început să migreze spre petecul nostru de cer, am început să te examinez gustativ. Am luat cu degetul o cantitate potrivită din tine. Ţi-am luat din buza de sus, fără să vezi. Te-am plimbat în toată cavitatea bucală şi te-am pipăit îndelung. Ţi-am simţit fluiditatea şi catifelarea, parfumul select de zburător spre vânt.

    Senzaţia gusto-olfactivă persistă şi acum. Şi acum te simt în vârful limbii, acordându-ţi chitara. Îţi simt şi-acum parfumul în nări. Sau poate doar îmi imaginez. Poate...

    Ţi-am pus dopul de plută la loc şi te-am asezat pe raftul de sus al bibliotecii sperând c-a mai rămas suficient din tine şi pentru altă dată. Ai fost armonios dar nu echilibrat. Ca un Muscat Ottonel din '67.

Durerea sufletului fantoma

                          " Hai să conjugăm realitatea: tu încă mă dori. "

    Întotdeauna am crezut că tu te-ai născut în mine, în fereastra larg deschisă a pântecului meu, pentru prima dată şi pentru totdeauna.Totdeauna al meu, nu al tău.Al meu se limitează doar la tine în timp ce al tău n-are nicio limită. E o lume întreagă şi un timp fără margini..
    Şi-n ignoranţa mea am crezut că tu faci parte integrală din corpul meu. Că acolo ţi-e locul, că acolo e lumea ta de carne şi sânge la care visezi şi nimeni nu-mi va altera mie firea şi ţie trăirea.

    Dar mi-ai fost amputat. Forţat. Fără să vreau...
    Te-au amputat poate cocorii, când au început să migreze de pe creasta umărului stang pe-ntinsul coapsei drepte. Când vântul bătea în valuri, nebun, alergandu-mi prin corp, ţi-a ridicat poate ancora ce-ţi stătea înfiptă adânc în urechea mea, aproape de timpan. Poate mi te-au deşirat ploile când mi s-au scurs amalgam de durere pe piept şi mi-au udat şi piele şi suflet. Te-au şters din mine bărcile ce pluteau în derivă pe marea obrajilor mei. Şi-aş fi vrut...să-mi ia mâini şi picioare. Coaste şi ochi. Să-mi ia din măduva spinării şi  tâmple.Să-mi ia sângele tot, să mă sece. Să-mi fure tot aerul şi să-mi interzică să mai clipesc, numai să mi te lase pe tine...Să mă smulgă pe mine din mine ca să nu faci tu spre noapte primul pas.

    Creierul a reţinut se pare, pe scoarţă cerebrală, o anumită reprezentare a sufletului pierdut. Asta ar putea să explice de ce am impresia că mă doare un suflet de fapt inexistent. Nu,nu am impresia. Chiar mă doare. Sunt convinsă. Mă doare sufletul acela mult mai mult acum când el nu mai există. Nu mai există în mine.
    Dacă îmi adâncesc degetul în locul în care obişnuiai să-ti acordezi chitara buzele se arcuiesc şi-mpreună cu limba articulează un ţipăt cu un ecou fad de durere. Dacă îmi duc mâna în partea mea de corp unde exersai gamele mi se învineţesc pleopele şi pupilele mi se-ntind până spre genunchi lăsând în urma lor două dâre de haos primordial. Şi dacă mă ating, involuntar, de partea în care tu îţi închideai ochii şi te adânceai într-o sinuoasă reverie uit să mai respir...

    Faptul că mă doare ceva ce nu există  îmi anunţă tulburător căderea în dramatica stare de om.
    Se numeşte durerea sufletului fantomă...
    Ştiam, ştiam că sufăr de tine.

    Hai să conjugăm viitorul. Tu o să mă dori permanent, neîmplinirea noastră o să ardă etern în mine, iar absenţa ta o să-mi aducă de-a pururi cianură fiecărui surâs. Şi-n loc de inima o să-mi bată-n scârbă o luna.
    Niciun doctor şi niciun medicament nu o să mă vindece vreodată de tine. Iar dacă prin absurd o să mă vindec înseamnă că nu te-am iubit cu adevărat niciodată...

Testament

 

            " Tu încă eşti anotimpul meu preferat..."

    Sufletul meu are nevoie de un testament, să se simtă în siguranţă după trecerea lui în eternităţi. Mai multe. Că dacă te-a iubit pe tine nu poate să trăiască decât mult mai mult de-o eternitate. Două. Şi încă un pic. Pentru că aşa te-am şi iubit. Haotic şi încă un pic. O veşnicie în zile şi încă ceva.

    Îţi las masca mea Moretta cu parfum veneţian şi sunetele imnurilor Ave Maria ce încă răsună în urechile mele şi pe străzile înghesuite-n bibliotecă, printre cărţi. Ce străini frumoşi păream în odaia bogată în întuneric, pe scaunele învechite, imaginându-ne în gondolele ce hrănesc canalul Grande. L-am auzit prin tine pe Jean Cocteau spunând vag, în timp ce dirija gondola, "acesta e un oraş unde porumbeii merg pe jos, iar leii zboară". Am clipit intens, "vrei să zburăm, gondolierule?"
    Îţi las şi odaia aceea. Lumina orizontală a serii nu prevesteşte nimic bun şi-mi irită ochii. Îţi las maurii care bat ora exactă, zgâriaţi pe pereţi, şi podul străveziu de umbre de la o fereastră la alta...

    Îţi las barca veche de sub pat. Hârtia s-a tocit pe la colţuri, iar velele nu mai funcţionează ca altă dată. Fără hartă, am hoinărit atât de mult cu ea prin tine că acum scârţâie când mateloţii visează pe ea.

    Şi ochii...îţi las ochii mei să vezi lumea prin ei. Sunt arşi pe margini. De realitate. Şi irisul stă mereu înecat într-o baltă de apă purpurie. De dor. Sunt defecţi. Puţin miopi şi dacă priveşti prin ei, în fiecare om de pe stradă ai să te zăreşti pe tine. Aşa au fost obişnuiţi. Trăieşte tu cu ei  pentru mine. Trăieşte pentru noi aşa cum noi, împreună, n-am putut să o facem...

    Mai sunt emoţiile de toamna. Promit să ţi le scriu pe-o coarda de chitară. Şi cariocile cu care mi-am desenat aripi de dragon pe spate, sperând c-am să mai pot zbura vreodată. Şi plastilină din care am modelat un felinar imens crezând că-n mine o să fie mai multă lumina...

    Îţi las colecţia mea de stele licărind pe cer, înghesuite la coadă lui Orion. Le-am pus şi nume. Altfel îmi era incomod să vorbesc cu ele. Cea din colţul din stânga e "sol" e cea mai sensibilă şi vorbeşte cel mai puţin. Mai e "re" la mijloc şi apoi "fa diez" care străluceşte cel mai mult. Şi pianina din colţul mansardei. E pătată cu două cercuri de suspine din zilele de duminică, dis-de-dimineaţă.Discurile Led Zeppelin. În camera goală lasă-le să cânte într-un continuum sonor la patefon. Nu le întrerupe. Lasă-le să-mi cânte mie, în surdină, puţin scârţâit, dramatic, că am să le-aud oriunde aş fi.

    Îţi las colecţia mea de fluturi morţi. Primul mi-a apărut când mi-ai zâmbit efervescent. Şi-a murit rapid când te-ai oprit. Aceia cu dungi de răsărit, sunt mulţi să şti, au apărut când ţi-am atins întâmplător mâna stângă. Era un roi întreg. Au apărut brusc. Şi tot la fel de rapid au şi murit când ţi-ai tras mâna subtil. Cel cu puncte diforme pe aripa stângă s-a ivit când m-ai învăţat despre trisonuri, iar cel cu aripile strâmbe  l-am zărit când îmi povesteai despre fadouri.
Acela străveziu a apărut ultima oară când te-am văzut.Ştiam că e ultima oară. Simţeam. Ăla a murit cel mai repede...ţine-i în lumina lunii şi plimbă-i în zilele târzii de toamnă.

    Şi-n final îţi las ţie duzina mea de vise neîmplinite. Sunt ale tale. Nu s-au întâmplat pentru că nu ai vrut să se întâmple. Şi-n fond dacă în sufletul tău sunt apusă de mult de ce aş n-aş apune definitiv?
N-am să pier. Am să trăiesc sub un alt cer. Acum sunt un scriitor cu o sete, o foame de intangibil şi de absolut, ea respiră odată cu mine...data viitoare cine ştie ce-am să fiu...


Te rog, nu uita de discurile alea Led Zeppelin...

" În seara asta sunt obosită. Te rog, trăieşte-mă-n tăcere..."

Pe varfuri

    "Adevărul e că, oricât m-aş zbate, nu pot trăi pe vârfuri! "

    Am trăit cândva pe un vârf de val. Era indiferent şi rece. Se suprapunea cotidian cu răsărituri de meduze.
Îmi asculta genele cântând şi buzele tremurând. Trăiam frumos. Cu gleznele împrăştiate-n vise mate de atâta plin. Iar dinţii muşcau cu zbucium din val. Secandu-l. Dizolvandu-l în inconsistenţă. Exagerandu-l în solitudine. Şi-mi apăreau riduri. Din senin. Molipsitoare, în trup şi pe dinafară. De la prea multă apă. Dar valul se izbea, involuntar de ţărm. Atât de lin. De liniştit. În reluare parcă. Şi -apoi îmi intra în plămâni. Pe dedesubt, transformându-i în cochilii de melci rătăciţi prin lume, depunând alge şi nisip.
    Iar eu mă înecam. Cu scoici.
    Trăiam pe vârf de val până să mă înec cu scoici. Şi-acum am gâtul plin de ele. Putrezesc.Continuu...

    Altă dată m-am cuibărit pe un vârf de coardă de chitară. Tu îţi aduci aminte. Mă zarisei vag cu coada ochiului. Ai trecut cu un acord pe lângă mine. Dacă atingeai un sol în loc de re ne-am fi întâlnit incertitudinile la jumătatea drumului. Ca să te uit m-am adâncit şi mai mult în vârful corzii. Mi-am înghesuit coastele diforme şi pupilele sălbatice în tăcerea densă şi aritmică ce se depunea pe ea.
    Eram într-un amor prelung cu vârful corzii...Până ai folosit barre-ul. Atunci m-am înecat. Cu note. Mi-au rămas sub limbă. Încă mai răsună şters atunci când adie mirosul tău în mine.

    Într-un timp am trăit pe vârf de prăpastie. Îmi ţineam jumătăţile de degete în nori. Durea. Plăcut. Şi rănile mi le ţineam înmuiate în văzduh. Păreau că se vindecă. Le lingea vântul cu poftă...Tălpile tocite pe la margini se chinuiau să stea. În echilibru. Constant. Dar eram însetată de haos şi ele s-au scindat de trup lasadu-l să cadă. Nu. Să zboare în jos. Eu nu cad. Eu zbor în jos. E cel mai frumos şi mai pur zbor pe care îl ştiu şi pe care l-am văzut vreodată.
    Trăiam frumos pe vârf de prăpastie. Până m-am înecat cu abisul. Încă-l mai simt vibrând în nări atunci când respir...

    "Acum însă, nu mai trăiesc pe vârfuri. Trăiesc ele în mine..."

GENESIS

" Vreau să-ţi intru în sânge..."

Mă joc mereu de-a  Dumnezeu. Joacă-te şi tu cu mine. Măcar azi. Măcar o dată...

Priveşte-mă păgân cum mi te fac din nimic şi tu răsari lunar, ambiguu, în cheaguri şifonate de lumină.

Cândva mi te-am modelat din bolovani şi pietriş, te-am zidit din hemoragii de vant şi  te-am colorat cu carioci. Temperate. Cu clima tropicală. Longevive.

Altă dată, fugitiv, când ochii înca-mi stăteau în orbite, mi te-am făcut din plastilină. Albastră. De cobalt. Şi-n colţul gurii îţi curgeau şanţuri de cer. Apoi mi te-am aşezat pe pieptul decupat de stern. Am simtit o zvâcnire de ventricul stâng şi plastilina s-a umflat. Am vazut vag cum te naşti că mi te-au  furat stelele să fi partea lor senină de cer.

Când toamna murea mi te-am facut din frunze şi ploi. Erai desuet în mers. Deşirându-te pe străzi la rădăcină de felinar.  Miroseai a dovleci copţi şi a nopţi nedormite. Mi te-ai lipit de degete, zâmbitor. Mi te-ai încurcat în păr şi mi-ai foşnit în urechi.

Te-am lipit odata os cu os. Haotic. De amuzament. Te găsisem spart în edenu-mi din pantofi. Ţi-am pus oasele de la piciorul stâng la ochiul drept şi el clipea salbatic, stanjenit de realitate. Zona coccigiană îţi stătea spânzurată imediat sub cap si tâmplele ti se îndoiau nervoase în degetele lunguieţe. Iar sternul, saracul, l-am pus pe partea cealaltă, între omoplaţi, schimbânu-i orizonturile.

Niciodată nu te-am iubit mai mult ca atunci... deformat şi hidos în frumuseţe fiind.

Acum însa... mi te modelez cu ochii închişi. Ghicindu-te că altfel nu te mai ştiu.

Oarbă fiind te văd mai bine.

Şi de iubit te-aş fi iubit oricum. Şi oarbă de-aş fi fost. Te-aş fi iubit şi de nu te-aş fi cunoscut. Atunci te-aş fi iubit mai intens. Dramatic. Atunci te-aş fi iubit cu adevărat. Doar atunci ai fi putut fi sigur de iubirea mea. Lasa-mă dară să nu te mai cunosc,să nu te mai stiu, să nu mai exist,ca să vezi cât de mult te iubesc. Cu nesaţ. La fiecare suflare...drastic si obsesiv.

"Joacă-te cu mine de-a Dumnezeu.Eu te nasc iar si iar, tu omoară-mă la nesfârşit!" 

Romantism

   

 
      Cine a spus ca nu-i nimic romantic in a muri?!
 
     Se aprind lumanari curbate la piept, din care cad mereu umbrele mortilor frumoase, in fiecare ungher, pe mese si pe scaune, la capatai de om muribund sa-nchida pleoape pana jos la picioare, acoperind realitati efemere. Si miroase intens a mandarine incat narile flamande ti se deschid involuntar, concentrand parfumul si intreaga realitate a lumii, timpul trecut si timpul viitor intr-un prezent incremenit, inhalandu-le cu o tristete sobra, afisand in pupile o fluturare larga de destin. Apoi uiti sa mai fi om, sa mai existi ...si-ncepi sa-ti cauti nemarginirea si locuri in care sufletul sa ti se contopeste cu firea...
    Se canta melancolic si indelung la harpa, iar ingerii valseaza aritmic in penumbre. Plange sfios cate-un cer fara maluri si se sfarama nori, curg frunze si tresar copacii, amutesc pasari si ploua mirat, ingalbenit de timpuri...
    Si ce romantica-i intalnirea cu sfarsitul insusi ca nu ti-ai mai putea dori nimic altceva...
 
     Repet, cine a spus ca nu-i nimic romantic in a muri?

P.S: Ma puteti ajuta cu un mic like AICI ? Multumesc anticipat! :)