Don't die so far from the sea, darling.
Când mă scufund în mine îmi simt oamenii dureri și respirațiile valuri lungi și libere, durerile corăbii și sufletul port.
În vârtejul inimii am nave naufragiate și veșnic o dungă verticală și muzicală de haos că-n zilele cu gust de fier nu-mi știu cine sau ce sunt. Preț de-o clipă mi-am fost un trăsnet purpuriu și aproape o viață mi-am fost umbră scuipată în văzduhul aspru, concentrat în pustietate. De mi-s norocoasă naufragiez și eu, atunci când mi se alungesc buzele spre obraji, spre urechi, spre ceafă, până mi se aplatizează fața lăsându-mă o pată de piele.
Și-i portul plin și sufletul cuprinzător doar când încep mările s-adie. Un bric și-un feribot se înghesuie mereu între cervicala 1 și lombară 2. Aceeași goeletă ancorează la insulele Langerhans, iar un pachebot și un cuirasat se strecoară fiecare în câte o scizură, pe partea dreaptă amândoi, că-i jumătatea mea mai plină de mine și mai deasă-n lumină. Altfel urlă frigul a singuărate și mi se topește grăsimea de gol.
Ancorele ruginite, neliniștite de meduze fixează, timp de un reflux, oamenii pe sub piele, împiedicându-mă să-i răstorn, să-i nimicesc, să-i scufund, că pe mine mă dor dedesupturile pielii și straturile cărnii în care ei zăbovesc. Iar farul sihastru mi-e jalnic felinar cu-n ghem de întuneric ce mi-aduce gust de albastru marin pe sub limbă și pe sub unghii. Și-atunci dispar ceruri și mări, toate-n mine și eu rămân singură, plutind înauntrul meu, în deriva.
În portul meu mor mări și dispar corăbii. Sfârșesc marinari suferinzi de pasiunea absolutului și catargele sângeră pulpa cerului.
Suferindă de cianoză. Iubind albastrul prea mult mi s-a îmbolnăvit firea.
