Cantec de Lebada

                                            

                                                                          

                    Din “Jurnalul unui om stramb”:

                                                                   "Tăiaţi-mă că sânger.

                                                                             Sângeraţi-mă ,ca să mor!"(Nichita Stanescu)


    Îmi chinui zborul penelor până ce aripile din care s-au desprins se vor înalta dincolo de orizonturi,acolo unde mă privesc poeţi cu capetele sculptate în friguri şi plânsete transparente.Mi-am mai scris o poezie.O rană.O poezie e o rană.Rănile mi le scriu singură,oase lucioase-n pieptul gol cu inscripţii postume.Poeziile mi le scriu singură.În delir,sufocandu-mă parcă.Încercând să spânzur timpul,să despart cerul în două,dinspre frunte,pantrunzator spre umbra pietroasă cu picioare-nfipte-n maci cu muchii de albastru.Prea mult albastru.De mătase.Îngheţat pe spinarea-mi solzoasă,trasată cu linia printre noduri de mări ce călătoresc cu trenul pe-ntreg globul pământesc.Turtind polii şi deformând ecuatorul,născând piramide egiptene pe tâmpla îngustă a Amazonului şi-nflorind Columne întinse printre cimpoaie ce se revarsă-n cascade obosite de noapte,amestecând latitudini şi longitudini în gări cu oameni grăbiţi şi valize înghesuite,fumând intens pe băncile goale de timp.
    Şti,uneori,când pot să-mi văd toate secundele vieţii deodată,mă-ntreb dacă mai sunt,dacă mai exist cu adevărat sau am fost smulsă din prezentul acut.Poate că nici n-am trăit vreodată sau poate pur şi simplu sunt.Doar acum.În secundă ce tocmai se pierde.Că eu n-am timp.Şi dacă nu sunt e ca şi cum n-aş fi fost niciodată.
    Iar când arcadele-mi scrâşnesc scurt,se deschide în mine un strigăt de rai cu graniţe plane şi efemere.Şi-n disperarea-ntamplarii îmi rog urma crudă de albastru să mă coboare-n raiul meu cu stele foşnitoare şi frunze lucitoare şi-un înger răsucit din groaza vieţii sufletul să-mi ducă.
    Şi dacă ar fi  linişte,dacă nu mi-ar mai sângera gândurile,aş putea să-mi ascult viaţa.Ultima simfonie.Cu vulturi deasupra-mi şi scarabei dansatori.

  "Vreau să-mi picteze clipa un ultim zbor prin dungile de nori,un zbor cu aripa mereu întinsă,mereu nemişcată.Şi-apoi nimic."