Albastru. Marin și celest

                                                    Lasă-mă să te străbat în zbor, iubire...

        Ai putea să-mi fii cer, cu tot cu nori și cu ploi, cu umbrelele și inimile apuse de sub el. Mi-ai fi cerul de deasupra aripilor că doar știi cât de mult îmi place să zbor. Iar eu aș zbura. Prin căldura trupului tău. Prin tăria parfumului și neliniștea buzelor, să-ți surprind existența, să ți-o trăiesc, să o consum...

        Și mare. De te-aș ruga mi-ai fi și mare. Cu bărci și pescari înfometați, cu melodii marine și porturi pustii. Că doar știi ce delicat îmi surâde pielea când o zgârie lacom albastrul sărat al valurilor. Și eu aș înota. Împotriva curentului, a sângelui, prin tine, călătorindu-te...

       Și-atunci m-ar micșora albastrul de sub și de deasupra mea. Din mine. Mi-ar presa trupul și mi-ar îngreuna tâmplele. Ar suferi cerul și marea în mine, că le încurc împlinirea prin existență. Cu ce voluptate s-ar iubi, în frumusețea lor nudă, cerul și marea, de n-ar fi oameni. S-ar contopi norii-n valuri și nisipul s-ar risipi în fibra cerului. Ce tablou sfâșietor de frumos ne-ar fi atunci realitatea... 

       Dar, departe de ochii lumii, în mine, deja se dezlănțuie întinderi de albastru nemărginit. Cred că tu știai deja în ce nuanțe ar trebui să-mi bată inima, căci nu-mi mai sunt poezie goală de când mi-ești tu si mare și cer.

                                                 Albastrul face bine la suflet. Tu faci bine la suflet.

Dialoguri

      Nu mi-am fost niciodată bolnavă cu adevărat... până acum. Să nu mai stii a te scrie, să-ți paralizeze sufletul, asta este boala cea mai gravă de care poate suferi un om ce aspiră la absoluturi albastre.

         Mie îmi paralizase sufletul și-ncepuse a deveni legendă ștearsă de timp. Începuse să miroasă în mine și oamenii strâmbau un pic din nas când treceau pe lângă mine, iar câinii mârâiau un pic înfundat. Mirosea a pământ, a mocirlă, a frică. Așa miroase sufletul când se pierde, când nu mai știe cui aparține și nici ce are de făcut cu viața lui. Cui să se ofere. Mirosea a suflet stricat.
       Îți spun eu, să moară poezia din tine, să stai cu sufletul nud în bătaia vântului și vântul să-l ocolească, asta-i boala! 

         Nu am mai știut a mă scrie, o făceam cu stângăcie, cu sufletul nelimpezit înca și cu degete secate. Dar astăzi m-am trezit beată de cuvinte, iar picioarele îmi erau plouate de cer. Mi se spăla cerul deasupra capului într-o tăcere pătrunzătoare . Oricât mi-am lipit urechea de văzduh nu l-am auzit cântând la duș și nici pe săpun se pare că nu a alunecat căci cerul e încă la locul lui.

       Unde îmi ești îngere, să ne așezăm la o masă și să servim câte o felie de lumină? Ajută-mă la curățenia asta sufletească și nu te mai ascunde ca nebunul în absoluturi la care nu pot să ajung nici zburând. De-ai să zbori așa de sus o să rămai fără aer, iar eu nu știu încă să resuscitez îngeri. N-am învățat. Iar să-ți suflu în aripi nu mai pot fără să mă ia amețeală. Am suflat în ale mele până am ajuns la terapie intensiva, că tot oxigenul din mine, stors din toate celulele, se afla sub aripile schilodite de mirosul pământului. Când aripile se apropie de pamant încep să se ofilească, să moară. N-au fost născute spre a se odihni în țărână, ele se pot odihni în popasurile cerului, în nuanțe de albastru infinit.

       Tu unde te afli? Cât de aproape de volatizare zbori? Trimite-mi o ilustrație și trece cu vedere absența datorată bolii pe care unii oameni o numesc fericire. Tu ce crezi?