Navigare launtrica.

                                                   Don't die so far from the sea, darling.

      Când mă scufund în mine îmi simt oamenii dureri și respirațiile valuri lungi și libere, durerile corăbii și sufletul port.

        În vârtejul inimii am nave naufragiate și veșnic o dungă verticală și muzicală de haos că-n zilele cu gust de fier nu-mi știu cine sau ce sunt. Preț de-o clipă mi-am fost un trăsnet purpuriu și aproape o viață mi-am fost umbră scuipată în văzduhul aspru, concentrat în pustietate. De mi-s norocoasă naufragiez și eu, atunci când mi se alungesc buzele spre obraji, spre urechi, spre ceafă, până mi se aplatizează fața lăsându-mă o pată de piele.

      Și-i portul plin și sufletul cuprinzător doar când încep mările s-adie. Un bric și-un feribot se înghesuie mereu între cervicala 1 și lombară 2. Aceeași goeletă ancorează la insulele Langerhans, iar  un pachebot și un cuirasat se strecoară fiecare în câte o scizură, pe partea dreaptă amândoi, că-i jumătatea mea mai plină de mine și mai deasă-n lumină. Altfel urlă frigul a singuărate și mi se topește grăsimea de gol.

      Ancorele ruginite, neliniștite de meduze fixează, timp de un reflux, oamenii pe sub piele, împiedicându-mă să-i răstorn, să-i nimicesc, să-i scufund, că pe mine mă dor dedesupturile pielii și straturile cărnii în care ei zăbovesc. Iar farul sihastru mi-e jalnic felinar cu-n ghem de întuneric ce mi-aduce gust de albastru marin pe sub limbă și pe sub unghii. Și-atunci dispar ceruri și mări, toate-n mine și eu rămân singură, plutind înauntrul meu, în deriva.

   În portul meu mor mări și dispar corăbii. Sfârșesc marinari suferinzi de pasiunea absolutului și catargele sângeră pulpa cerului.

                     Suferindă de cianoză. Iubind albastrul prea mult mi s-a îmbolnăvit firea.

Closed.

Mă caut. Am ceva de discutat cu mine însămi. De mă zăriți pe stradă nu mă întrerupeți, încă sunt nebună.

Revin.

Anamnesis

 În mine nu-i decât un nicăieri universal. De aceea, n-am unde să mă duc niciodată. 

(Adaptare după Emil Cioran)

      Dară dragule, nu mi te-am rugat niciodat' să-mi fi zidar. Închide ochii și cu mâinile întreabă de mine. N-am să te-nvăț eu a zidi, că tu știi. Te ajut la anamneza doar, că tu, cel mai mult dintre toți, pari a fi avut o existență atepământeană.

      Înainte de a mă zidi încheietură cu încheietură, desenează-mi conturul și poziția, cu degetul, într-un praf gros de pe un Pleyel, așezându-mi desigur inima în dreptul unui Re. Nu stiu dacă ți-am spus, dar mi-e inima îndrăgostită de acest Re și pentru ea el e universul și timpul tot, pentru tine-i un punct strâmb și o clipă stângace.

     Pregătim mortarul- ploaie apăsătoare cu mai mult de 3 stropi de întuneric dens și-un sfert de zbor frânt de vânturi și de valuri.

     Câte un pic de mine și mult mortar, să nu mă dezlipesc prea rău de-am să mă împiedic de-o zebră decolorată, iar eu, iar mortar. Începi cu călcâiele și mortar, pui gambele, mortar, genunchii...și sfârșești cu capul, fară păr. Nu-mi pune mortar să-mi lipești și firele de păr, sunt curioasă cum arăt cheală. Poate așa îmi place de mine.

      Dacă mă zidești într-o zi impară zidește-mă într-o velă imperfectă, c-atunci îmi place cel mai mult să navighez. Dacă mă zidești într-o vineri, zidește-mă încet, gânditor, neoclasicist, cu simț estetic și artistic, de dimineața până seara târziu, că-i ziua mea preferată și-mi place să fiu născută atunci.

      Zidește-mă-ntr-un noiembrie târziu, într-o gură de canal, într-un fonograf sau un origami șubred. Un degrade, o dungă, un punct. Un punct și-o dungă.

     Zidește-mă în ce vrei tu, numai la sfârșit zidește-mă și pe mine în mine însămi, că poate-mi aduc aminte cine sunt și nu doar cine mă doare.

                     Golurile tale din mine le-am umplut cu hârtie creponată. Probabil de aceea nu mai simt pământ sub picioare. Plutesc în derivă.

Solilocviu sau dezlantuirea

                     
                                   Nouă de ce ne-au dat aripi de zbor în picaj, îngere?

Unii spun că te-am inventat. Iartă-i îngere, că tare sunt netoți. Ei nu-ți știu gleznele înguste, tremurânde-n gări de nori. Nu ei ți-au lins vârfurile degetelor să simtă gust de zbor și nu lor le-a rămas pe partea stânga a limbii un petec zgrunțuros de Eden rătăcit.

     Doar eu ți-am ascultat ore întregi inima. Nu pentru că îmi plăcea cum sună. Sună ciudat, nefrumos, aritmic, murdar. Îți sună inima murdar, îngere, iar într-o singura bătaie îmi simt întreaga viață, de la început până la sfârșit, reluându-se de câte 7 ori. Într-o clipă de-a ta eu îmi trăiesc viața de 7 ori. Mă nasc o data cu bătaia, iar trupul mi se usucă treptat, dar rapid, îmbătrânesc necioplit, de-a lungul bătăii, iar la sfârșitul ei, lumea îmi aplaudă viața și-aruncă cu flori în mine. Că mereu m-am imaginat o piesă de teatru cu actori proști, replici prea puține și public incompetent. Și tu știi și nu ți se face milă de mine.

Dar eu nu îți ascultam inima ca să mi se scârbească de mine, ci ca să-ți văd sufletul nud, să știu de-ai urcat spre mine sau te-ai coborât. Spune-mi îngere, de care ești, de care-mi sunt, că-mi semeni atât de mult...

Ai țipat discontinuu când te-am mușcat, ca o salbatică, de gât. Mi-ai desprins buzele și ai țipat în mine când a început să ți se scrugă carotida pe genunchii mei. Doar una mi-ai dat voie să-ți gust, eu cu tot trupul meu. Și da, ai avut dreptate, în călcâie ți-am simțit cel mai bine viața.

Daca ei nu te văd nu înseamnă că ești o născocire absurdă de-a mea, înseamnă că le e defectă retina, sunt orbi și nu văd bine dincolo de realitate. Vino dară și lămurește-i că nu sufăr de vreo boală gravă, sunt doar nebună.

                                               Nu sunt încă în stare de fericire.

Still got the blues.

             Universul e jalnic de tu nu mă mai recunoști și eu nu te mai uit.

       Aș putea apoi să pun dop trăirii mele latente dacă tu m-ai săruta pe omoplați, halucinant, până mi-ar pătrunde buzele tale în oase, până mi-ai intra cu totul prin coaste. Iar acolo, în locurile în care ti-au murit nevrotic buzele, împlinindu-mă pe mine, mi-ar răsări două aripi schiloade cu poftă de zbor. Și-n locurile în care nu m-ai săruta, că n-ai destule buze să-mi acoperi trupul tot, mi-ar năvăli sângele-ntreg, împungându-mi pielea, învinețind-o, descompunând-o-n azi si-n ieri. Astăzi e de două ori ieri.

      Și de-asta te rog. Hai să-ți înmulțim buzele pe trupul meu, să nu-mi mai fie petele început de moarte. Să le sădim printre degete, în fiecare genunchi si-n spatele lor. Să-mi crească de la nord la sud, în fiecare punct, o buză de-a ta. Aș începe să-ți fiu Dumnezeu atunci, doar pentru că-ți cultiv buzele? Și de ce n-aș încerca să te cultiv pe tot? Ca să nu-mi mai crești doar înăuntru, să-mi răsari și pe dinafară...

     Dar eu mi-s fără de imaginație și nu-ți mai știu buzele, iar tu mi-esti departe, de aceea mi-e trupul tot vânăt si eu n-am aripi să zbor și nici loc în mine să mă ascund.

      Unde mi te termini? Unde incep eu?

        Mi te-am făcut mormânt.

Disperare.

      Şi-apoi, dacă vedenia asta, atât de vie şi sfâşietoare cu tine, nu e semn de nebunie crâncenă ce altceva ar putea să fie?
 
       Desnădejdea e atunci când, descompus fiind, nu mai vine nimeni să-ţi unească încheieturile, umerii şi pieile, cu tot cu cute şi aluniţe. Atunci când nimeni nu vrea să te refacă din nimic. Când eşti plin de negru în sânge şi-aştepţi pe cineva să suga noaptea din tine. Şi-aştepţi, înnebunind...

      Disperarea e atunci când mă întreb care sunt degetele mele şi care sunt ale tale. Mi te-am iubit atât de mult încât am început să cred că sunt tu şi că toate degetele mele îţi aparţin. Şi paşii şi dinţii. Gura cu totul. Pe rând, însă. Niciodată în acelaşi timp. Cu gura te-am iubit cel mai mult. Cu mâinile cel mai puţin.

      Nebunia e atunci când îmi bag mâna, până la cot, adânc pe gât. Să te caut, să te găsesc, să nu te pierd. Şi răscolesc în mine munţi şi-ntunericuri, scuip în prăpastii şi răstorn bolovani că singurătatea mi-e multă şi grea de când te-ai stins.Şi-mi ajunge mâna până la coapse, până la genunchi, până-n călcâie, înăuntru, întrebând la fiecare rascurce de artere şi la fiecare nucleu, celulă, ţesut, de tine. Într-un târziu îmi intră şi mâna cealaltă, bolnavă de tine, strigându-te. Şi-mi întru toată pe gât, cu picioare şi plete, cu globul ocular stâng şi apoi cu cel drept, mă înghit zdravăn, să nu-mi rămân în gât, şi cu frigul din oase intrându-mi printre dinţi sap cu picioarele şi cu gura până dau de lumină. Iară de n-am să dau de ea, mă întreb acum, aş putea oare să mă dezghit?

      Desnădejdea e atunci când mai degrabă aştept să orbesc decât să te zăresc.
      Disperarea e atunci când prefer să nu mai aştept. Mă orbesc singură.
      Nebunia e acum.

Om nefrumos

                             Prima dată când am aflat că nu sunt un om frumos am murit.

       De ce se năpustesc şoimii asupra mea? Doar pentru că am obrajii deformaţi, denivelaţi? Vag, pe suprafaţa lor încă se zăresc vechile câmpuri de luptă şi petele de sânge, tranşeele eşalonate pe câţiva kilometri şi urme de ciumă.
       De ce îşi întorc oamenii privirea de la mine? Doar pentru că am buzele mucegăite?  Ele se descompun într-o simfonie din re major şi miros înţepător a pustiu. Sunt neîmbrățișate, le e frig şi greaţă când se aşterne zăpada peste ele.
       Am nasul puţin strâmb, zâmbind zeflemitor normalului. L-a modelat vântul când mi-a izbit faţa, grăbit să-şi prindă trenul, şi-n urma lui a lăsat stropi de ploaie, murdarindu-mi nările, patandu-le. Poate de aceea fug de mine fericirile.
       Ochii mi-s orbi de realitate. Sunt anemici şi flămânzi de gol. Pupilele sunt defecte, iar pe retină au apărut umbre pale de durere făcând nervul optic să se încordeze şi să se pregătească de un final măreţ. Să cuprindă ca ultimă imagine o naştere de stea şi nu zborul meu în jos. Poate de aceea nu mi se vindecă nici sufletul. El încă supurează.
       Mi-i coloana ondulată, în valuri parcă, modelându-mi hidos spatele, subţiindu-l pe partea stângă. Lipseşte puţin din mine pe partea stângă. Sunt mai săracă pe partea aceea. Şi tot ea îmi ondulează şi gândurile. Coloana. Gândesc în formă de s acum. Strâmb.
       Picioarele mi se depărtează sălbatic unul de altul. Sunt dornice să se despartă, să-şi ia rămas bun, ca partea stânga să fie independentă de partea dreaptă. Dar eu? Eu unde mă duc? În ce direcţie?

     A doua oară, când mi-am adus aminte că nu sunt un om frumos, mi-am dorit să mai pot muri o dată. Să mai uit pentru un timp.

     Uneori îmi imaginez că sunt un om frumos. Cât timp clipesc. Până mi se ridică pupila spre sprâncene. Mai mult n-ar suporta inima. Atâta fericire i-ar amesteca atriile şi vetriculele. De aceea îmi imaginez foarte rar. De teamă. Mi-e teamă ca nu cumva să ajung să cred că sunt un om frumos. Mi-e teamă ca nu cumva să cred cu atâta tărie că sunt un om frumos şi să devin unul. Nu mi-ar plăcea să fiu un om frumos. E plictisitor.

      Acum, când îmi reamintesc voluntar şi insistent că nu sunt un om frumos, ca nu cumva să cred altceva despre mine şi să-mi deformez realitatea şi aşteptările, nu-mi mai doresc să mor. Ar fi prea uşor şi deloc sângeros. Şi care mai e farmecul de a fi un om nefrumos dacă nu mai suferi?

Straini

                      "Nu vă rugaţi pentru fericirea mea netoţilor, eu nu o fac. Altfel n-aş mai scrie."

          Străinii care trec pe lângă mine îmi aburesc gânditor retina. Îmi înfloresc ochiul, îl măresc, îl  umflă şi-l explodează. De aceea-mi par ochii dezgoliţi. Mi-i nimicesc străinii, când se uită prea adânc în mine, ghicindu-mi miezul de om strâmb, cu absoluturi intangibile.

         Dar eu iubesc străinii, chiar dacă mă orbesc şi-mi fură realitatea. În fiecare zi mă îndrăgostesc de câte un străin, când trec pe lângă el, pentru mai puţin de-o clipă. Dar e suficient. Ne iubim atunci cât pentru o viaţă întreagă şi încă jumătate. Intens şi dramatic încât ni se mută inimile pe partea dreaptă de haosul trăirii. Ne izbim piepturile, ne ciocnim oasele şi ne smulgem pieile. Ne sufocăm şi ni se face scârbă de noi, ne uram, ne plângem unul pe altul şi  ne trăim până ne cunoaştem fiecare tresărire. Până ne învăţăm ritmul respiraţiei şi stropii toţi de sânge. Atât de năucitor ne iubim încât ne uităm unul pe altul apoi. Ni se uită trupurile şi minţile, simţurile şi neliniştile de frică, de groază, ca nu cumva să mai anulăm universul şi timpul, să nu mai decolorăm oamenii şi să sfărâmăm cerurile. Să nu mai deşirăm realităţile care nu ne conţin pe amândoi în acelaşi timp, în aceeaşi persoană.

          Sunt doar doi paşi. Timp de doi paşi ne intersectăm vieţile şi trăim unul într-altul, fiind oriunde şi nicăieri. De la primul pas până la al doilea ne iubim până uităm să mai facem altceva, până uităm să mai existăm, iar după al doilea pas deja nu ne mai ştim, nu ne mai înţelegem.
         Îmi place să iubesc străinii, că rămâne în mine o dungă de euforie trecătoare, dar de n-aş uita cu cine şi cum ne-am  iubit m-aş ucide. Cu un străin mă iubesc absolut, plenar  încât mi-ar fi greu apoi să-mi mai imaginez altfel existenţa.

       Dar acum de ce n-am uitat complet? După ce m-am iubit cu străinul acela cu mănuşi negre de ce n-am uitat? De ce-mi amintesc, încă, unde ni s-a ars carnea când ne-am atins? Sau unde ni s-au învineţit ochii când ne-am privit? De ce îmi pare cunoscut gustul buzei lui? Şi cum de ştiu în ce parte a pieptului îi face pielea cute atunci când zâmbeşte? Nu-mi place când oamenii încep să nu-mi mai fie străini.
     Aş fi vrut să mai fim străini. Încă puţin, poate încă o viaţă şi abia apoi să ne amintim de noi.

     
     "De ne-am da foc, care dintre noi, îngere, ar arde primul?
     Dară dragă, noi ardem de mult şi nu ne mai terminăm. Nu-i suficient să porţi Edenul în geantă ca să nu ţi se facă scrum sufletul."

Terapie prin îmbrațișare

     "Mi-ar mai trebui o viaţă ca să te iubesc pe tot şi încă jumătate ca să încep să mă satur de tine."


     Oamenii îşi îmbrăţişează trupurile. Privirile şi vârfurile degetelor. Oamenii îşi îmbrăţişează buzele şi obrajii. Şi atunci când se îmbrăţişează le rămâne în corpul lor, pe piele, câte puţin din celălalt. Şi-l asimilează. Avem în noi câte puţin din fiecare persoană pe care am îmbrăţişat-o. Se plimbă prin noi câte un zâmbet, un iris negru sau un obraz mat şi rozaliu. Se plimbă în noi câte o buza sau jumătate, câte un deget sau mâna toată. Şi noi ne plimbam prin alţii, fără să ştim, obosindu-ne picioarele pe cărări, sau mainile pe cârmă . De aceea după ce ne îmbrăţişăm nu vom mai fi niciodată la fel, pentru că nu vom mai fi compleţi. Şi atunci mă întreb, mai rămâne ceva din noi după ce dăruim îmbrăţişări celorlalţi? E însăşi existenţa preţul îmbrăţişărilor?

     Aş vrea să te îmbrăţişez de atâtea ori, încât să nu mai rămână nimic din mine în mine, să fiu toată în tine, să mă încorporezi în trupul tău, să mă adopţi şi pe mine.Dar mie mi-e atât de multă singurătatea câteodată că-ncep, speriată, să mă îmbrăţişez singură, de teamă să nu mi se încreţească pielea, să-mi crape şi să-mi zboare miezul spre neant. Că aşa am auzit. Oamenii care rămân neimbratisati se sting cu fiecare respiraţie. Şi-mi trag de braţe, le întind până se lungesc, până le pot împleti în jurul trupul tot, pe care îl strâng, golindu-l de aer, uscandu-l, să-l pot cuprinde pe tot. Dar oamenii îmbrăţişaţi cu patimă se duc spre etern după ce braţele se desprind pe trup. Cum ar mai putea ei trăi după ce au cunoscut apogeul existenţei? Măcar se sting împliniţi, cu absolutul în sine.
Eu... eu mă îmbrăţişez de fiecare dată la sfârşit. Toate sfârşiturile. Când se lasă cortina. Când ne strângem undiţele, când închidem umbrele şi ne dăm jos din bărci.


  " Cândva, la magazinul din colţ, se vindeau îngeri. I-am cumpărat pe toţi, de teamă să nu-mi fure cineva vindecarea. Dar poate că nici nu există. Vindecare. Îngerii sigur există."