Blogger Widgets

vineri, 22 noiembrie 2013

Straini



                      "Nu vă rugaţi pentru fericirea mea netoţilor, eu nu o fac. Altfel n-aş mai scrie."

     
     Străinii care trec pe lângă mine îmi aburesc gânditor retina. Îmi înfloresc ochiul, îl măresc, îl  umflă şi-l explodează. De aceea-mi par ochii dezgoliţi. Mi-i nimicesc străinii, când se uită prea adânc în mine, ghicindu-mi miezul de om strâmb, cu absoluturi intangibile.

         Dar eu iubesc străinii, chiar dacă mă orbesc şi-mi fură realitatea. În fiecare zi mă îndrăgostesc de câte un străin, când trec pe lângă el, pentru mai puţin de-o clipă. Dar e suficient. Ne iubim atunci cât pentru o viaţă întreagă şi încă jumătate. Intens şi dramatic încât ni se mută inimile pe partea dreaptă de haosul trăirii. Ne izbim piepturile, ne ciocnim oasele şi ne smulgem pieile. Ne sufocăm şi ni se face scârbă de noi, ne uram, ne plângem unul pe altul şi  ne trăim până ne cunoaştem fiecare tresărire. Până ne învăţăm ritmul respiraţiei şi stropii toţi de sânge. Atât de năucitor ne iubim încât ne uităm unul pe altul apoi. Ni se uită trupurile şi minţile, simţurile şi neliniştile de frică, de groază, ca nu cumva să mai anulăm universul şi timpul, să nu mai decolorăm oamenii şi să sfărâmăm cerurile. Să nu mai deşirăm realităţile care nu ne conţin pe amândoi în acelaşi timp, în aceeaşi persoană.

          Sunt doar doi paşi. Timp de doi paşi ne intersectăm vieţile şi trăim unul într-altul, fiind oriunde şi nicăieri. De la primul pas până la al doilea ne iubim până uităm să mai facem altceva, până uităm să mai existăm, iar după al doilea pas deja nu ne mai ştim, nu ne mai înţelegem.
         Îmi place să iubesc străinii, că rămâne în mine o dungă de euforie trecătoare, dar de n-aş uita cu cine şi cum ne-am  iubit m-aş ucide. Cu un străin mă iubesc absolut, plenar  încât mi-ar fi greu apoi să-mi mai imaginez altfel existenţa.

       Dar acum de ce n-am uitat complet? După ce m-am iubit cu străinul acela cu mănuşi negre de ce n-am uitat? De ce-mi amintesc, încă, unde ni s-a ars carnea când ne-am atins? Sau unde ni s-au învineţit ochii când ne-am privit? De ce îmi pare cunoscut gustul buzei lui? Şi cum de ştiu în ce parte a pieptului îi face pielea cute atunci când zâmbeşte? Nu-mi place când oamenii încep să nu-mi mai fie străini.
     Aş fi vrut să mai fim străini. Încă puţin, poate încă o viaţă şi abia apoi să ne amintim de noi.

     

     "De ne-am da foc, care dintre noi, îngere, ar arde primul?
     Dară dragă, noi ardem de mult şi nu ne mai terminăm. Nu-i suficient să porţi Edenul în geantă ca să nu ţi se facă scrum sufletul."

5 comentarii:

  1. Îngerului cu siguranţă i- ar rămâne numai sufletul. Trupul va fi cu siguranţă scrum...

    RăspundețiȘtergere
  2. Iubim straini pana ajungem sa-i cunoastem.
    Ai scris sublim draga mea! <3

    RăspundețiȘtergere
  3. Străinii care trec pe lângă mine îmi aburesc gânditor retina. Îmi înfloresc ochiul, îl măresc, îl umflă şi-l explodează.

    foarte frumos..

    RăspundețiȘtergere

Prin cuvinte,mintea prinde aripi..