Cantec de Lebada

                                            

                                                                          

                    Din “Jurnalul unui om stramb”:

                                                                   "Tăiaţi-mă că sânger.

                                                                             Sângeraţi-mă ,ca să mor!"(Nichita Stanescu)


    Îmi chinui zborul penelor până ce aripile din care s-au desprins se vor înalta dincolo de orizonturi,acolo unde mă privesc poeţi cu capetele sculptate în friguri şi plânsete transparente.Mi-am mai scris o poezie.O rană.O poezie e o rană.Rănile mi le scriu singură,oase lucioase-n pieptul gol cu inscripţii postume.Poeziile mi le scriu singură.În delir,sufocandu-mă parcă.Încercând să spânzur timpul,să despart cerul în două,dinspre frunte,pantrunzator spre umbra pietroasă cu picioare-nfipte-n maci cu muchii de albastru.Prea mult albastru.De mătase.Îngheţat pe spinarea-mi solzoasă,trasată cu linia printre noduri de mări ce călătoresc cu trenul pe-ntreg globul pământesc.Turtind polii şi deformând ecuatorul,născând piramide egiptene pe tâmpla îngustă a Amazonului şi-nflorind Columne întinse printre cimpoaie ce se revarsă-n cascade obosite de noapte,amestecând latitudini şi longitudini în gări cu oameni grăbiţi şi valize înghesuite,fumând intens pe băncile goale de timp.
    Şti,uneori,când pot să-mi văd toate secundele vieţii deodată,mă-ntreb dacă mai sunt,dacă mai exist cu adevărat sau am fost smulsă din prezentul acut.Poate că nici n-am trăit vreodată sau poate pur şi simplu sunt.Doar acum.În secundă ce tocmai se pierde.Că eu n-am timp.Şi dacă nu sunt e ca şi cum n-aş fi fost niciodată.
    Iar când arcadele-mi scrâşnesc scurt,se deschide în mine un strigăt de rai cu graniţe plane şi efemere.Şi-n disperarea-ntamplarii îmi rog urma crudă de albastru să mă coboare-n raiul meu cu stele foşnitoare şi frunze lucitoare şi-un înger răsucit din groaza vieţii sufletul să-mi ducă.
    Şi dacă ar fi  linişte,dacă nu mi-ar mai sângera gândurile,aş putea să-mi ascult viaţa.Ultima simfonie.Cu vulturi deasupra-mi şi scarabei dansatori.

  "Vreau să-mi picteze clipa un ultim zbor prin dungile de nori,un zbor cu aripa mereu întinsă,mereu nemişcată.Şi-apoi nimic."

Vreme de razboi

 Partea intai:

"Sunt o persoana nonconformista, de-as fi fost inger cel mai probabil m-as fi razvratit!"

Noi insa,muritorii, traim ca firele ploilor intr-un imens ochi albastru.De aceea si cerul e albastru, pentru ca irisul ochiului e insasi bolta cereasca.

Cad plopi in ochi, pe strada, ca nebunii, si-n zborul lor cu pene infipte-n curcubeu se pierd eternitati si clipe, dar se mai naste cate-un zeu. E abis afara printre ingeri albastriti,soldati cu mantii aurii si sabii-n aripile suspendate de comete cenusii. Nu se mai aud carduri de harpe si nici stoluri de arhangheli beti de ploi, cu trupul stins, pereche pentru stele, ci doar trompetele cioplite-n vazduhuri purpurii ce-anunta vag si simplu timpuri sumbre de razboi.
Vantul ca un afis ceresc plutitor, patrat invers de platina, cu mainile zdrente risipite-mprejur, sugruma fluturi marini cusuti de dantura muntilor la perne scobite de nori. Si cosmosu-ntreg e-o muzica tacuta a gurilor de sange-nfometate,a roiurilor de ingeri ce-asteapta-n punct, si-n puncte,si-n distanta dintre puncte.
Si de pe cea mai inalta dunga a cerului, cel mai inalt punct din care vedeam sensul intregului, ca si cum sensul ar fi insusi intregul, manjita pe aripi cu pene, cu fulgi si cu zboruri, imi intrebam gloata de ingeri razvratiti:

-Cand va fi vreme de razboi, eu unde am sa fiu?
-In avangarda.
-In avangarda? In linia intai?
           si-n linistea profunda a fiintei-naltatoare  ma-ntrebam ce nume sa dau sabiei mele ca sa-mi conduc cumplita hoarda,cu maretie, la razboi...
....................................................................................................
Si-n ceruri curgeau intunericuri atemporale, se nasteau spanzuratori cu poduri si trecatori spre nefiinta, si-ntreg ochiul in care ne aflam parea nenascut inca...

         

Mare-n cer!

   
    Din “Jurnalul unui om stramb”:

 "Mă gândesc că poate s-o fi scăldat cândva în trupul ăsta scheletic și diform vreo dâră orizontală de Prometeu blestemat,că prea-mi mor oasele în fiecare zi și mi-e teamă că n-am să mai știu ce-mi trăiesc...viață,agonie sau inexistentă." 

Îmi vreau mare în cer și pământ deloc sub picioare,cu abisuri înspumate,călătoare-ntre cochilii de stele.

Îmi car pe umeri marea ce-ntoata prin mine toată și-mi desparte trupu-n porturi și vapoare.Și-o strâng abstract şi friguros în pumnii mei sărăți de-atâta plin s-o duc mai vie spre cerul meu străin.Să simtă și ea măști de nori prin valuri și ploi ce curg rărit printre scoici și alge unduite-n vânturi lemnoase.Și car nisipuri strâmbe prin călcâie si pe sub unghii să le urc pe drumuri și cărări,pe scări,spre ceruri neclare cu vrăbii și vulturi și avioane...
Îmi înghesui între coaste întinsuri de ape,valuri,cufere și comori,parfum de rom și mateloți să mi-i așez frumos,într-un crescendo tumultos printre arbuști de nori cu gurile căscate.... 
Să-mi cadă noaptea de pe cer meduze și nu stele,să-mi întind gândurile și neliniștile spre ele,să le luminez calea spre un alt cer cu mare prin el. Să se-ntalneasca-n zilele cu soare,printre nori și peste valuri,și vapoare și avioane,și-n mișcarea lor senină să răsară câmpuri de lumina.

Îmi vreau mare în cer și picioare să respire prin el,goale și grele de-atâta foame.Îmi vreau mare prin cer cu ancore şi răsărituri plutitoare ca eu să fiu și barcă și pasăre și-ntuneric printre timpuri zburatoare.

Priveghiul unei colectii

                     

                  Din colectia “R.boy feelings”:


    Spre apusul gandurilor mi se-ndreapta colectia,ca prea sanger a ploi fara umbrele si prea mi se comprima lumea-n puncte minuscule pe portative deformate-n nemurire.

    Eu niciodata n-am avut inceputuri ci doar sfarsituri.
In mine exista numai sfarsituri,de parca inceputurile mi-ar fi fost candva retezate de sabiile infernale ale gloatei de ingeri razvratiti,sau inchise-n randuri vechi de incantatii enochiene depre chemarile lui Lucifer.

    Imi apune colectia,cu genunchii plini de violete si gatul stramb,in forma de curcubee si paradisuri pierdute si canta-n moartea ei pe buze jazz-uri de zei singuratici ce-au murit deja,in viitorul trupurilor flamande.
    Si urlu intr-un continuum sonor ca-mi scapa printre degete si miez si simtire,parca veacuri,eternitati si traire.Si-alerg sa le prind de ceafa,sa mi le leg de glezne,sa-mi mai stea un pic pe limba mea osoasa,ca vidul din mine sa nu se descoasa...
    Sa planga si cerul,ca mi se coboara colectia in cripta sufletului meu,corabie-n furtuni de stele.Si-as vrea sa ma cobor si eu,sa-mi traiesc inexistenta,sa m-azvarl in mine insami ca un zgomot inecat,ca o dunga cenusie.
    Dar sufletul meu naste pensuli imense,de vopsea neagra manjite si-mi separa veacul trecut de realitatea de dinainte.Naste guri mute in ape si naste ape de comete-n lumi.Naste lumini in intunericuri si sfarsituri de infinit.
Se smulge colectia din mine lasandu-ma tot mai innoptata-n taina singuratatii mele.Si ma doare.Si nastere si apogeu si moarte.

''Mi-as zugravi acum alte lumi si alte poduri peste ele. Dar tanjesc la naluci de nopti primordiale cu lacate de formol la porti de lumina.Vreau si eu sa-mi fie intuneric putin.Sa-mi fie groaza,frig si durere in mine.Si atat!"

    Sfarsitul colectiei.

Un om stramb!

Trebuie sa-mi ud strigoii din mine am strigat eu alarmata,sfaramand lumile-n rugaciuni convergente cu pulsuri stricate.Si-atunci cerul a tremurat a pelin si m-a scuipat ca pe un poem cu versuri din doi in doi,despre gheise si despre ploi.

Am pasul stramb.De om ciudat cu scanduri batute-n cap si lanturi la glezne.Pe sub campuri de lut cu pietre-nflorite-n urme de vant mi se macina calcaiele-speriate si sumbre,c-am ganduri strambe-n mers.Cu directii-n de felii de cer cu paianjeni sub unghii si cruci aplecate de spate spre apusuri de stele crosetate.
Mi-i zambetul stramb.Sculptat in fata asta diforma cu gauri de razboaie cu tunuri si armate zdrobite-n transee intinse pe kilometrii de foame diagonala.Cu soldati si munitie inghesuiti pe sub piele,dansand a rece si a glorie rapusa-n aer si-n taceri sterse de timp.
Am coloana stramba, a scolioza sireata-n traire.Si-i cad margelele zdrobindu-mi plamanii dezveliti,ornandu-i a morti palizi cu sfarsituri timpurii,imbracandu-i a colivii goale,cu canari estompati.

Sunt un om stramb.In rasuflare si-n traire.Sufletul meu aprinde lumanari in fiecare cimitir cu statui de fildes si  zborurui incatusate-n portelanuri ieftine cu trupuri zvelte lipite-ntre aripi.Ochii mi se-nchina la fiecare rasarit de veacuri cu oameni dezbracati si petale de nori grei cu friguri ce-aluneca zeflemitor,adanc,in jos pe gat.Sunt un om stramb ce-si cauta lumile despicate-n paie de fan,cu tarani simplii si poduri peste ape,peste paduri si peste cer.Sunt un simplu om stramb ce-si cauta marile despletite in cearcane de cer cu valuri spumoase ce se izbesc la tarmuri de stele suferinde-n eternitatea lor pagana.

Portretul chitaristului

                                  Din colecția “R.boy feelings”:

Himeră plată-n trăire, nu te dor polii divergenţi ai sufletului când laşi în urma -ţi nimic şi nimeni şi neîntâmplări?

       Chitaristul meu are basme cu plopi vechi printre cozi de comete efemere-n mersul lor, crescute-n vârful degetelor. Şi ce basme frumoase, cu balauri tibetani părăsiţi în diagonale de guri înfometate şi ciorchini de lupte mute, cu mişcări rectilinii prin spaţiul ploilor îmbătrânite.

      Chitaristul meu are lumi noi dizolvându-se-ntre corzi. Şi ce frumos le cântă şi le dansează din priviri, le leagănă-n podul palmei şi le plimbă-n văi de tei cu şiruri neclare de lumini şi păsări şi aripi vorbitoare.

Şi cântă la corzi de cer de parcă-i Apollo, adunând întinsurile-n chipuri şi trezind în sunete copilării ce străbat eternul...Și cântă la aripi abstracte şi pene vii de arhangheli cu trupul rărit de vechi întâmplări şi fapte glorioase.

      Chitaristul meu are şiraguri de egrete, cu bătăi rare din aripi, zidite-ntre omoplaţi, strălucind a copaci şi bălţi cu ondulări de pupilă rece şi tulbure.

     Chitaristul meu are constelaţii de muzee cu partituri vechi printre gene şi-i plâng oasele-că le-ar strange pe toate odată, Cassiopeia şi Perseu şi Andromeda si Orion şi le-ar cânta suprapuse, cu coatele afundate-n reverie, şi-atunci spaţiul şi timpul s-ar comprima-ntre corzi şi nu m-ar mai cânta doar pe mine, nu mi-ar mai cânta mie lumile tocite-n mers de paşi cărunţi, ar cânta un întreg univers cu sori copti în bătaia vântului, galaxii şi plantete cu inele sfioase...

    Şi ce frumos cântă chitaristul meu, a poveşti senine şi meteori zâmbitori.

 Dar chitaristul meu nu-i chitaristul meu. E doar un om cu începuturi de curcubee inverse, nenăscute înca şi sfârşituri de amurguri în peşteri cu străzi goale-făr' de felinare şi asfalt de oameni plin.

Far' de nimic.

                                       Din colectia “R.boy feelings”:
Erase this...
           monster.

Sunt norii fara de cer,saracii, si-alearga a nebunie suava pe peretii mei de tine goi si umbla umbrelele far' de oameni sub ele,pe drumuri abstracte-n privelisti,si ofteaza-ndelung de-atata ploaie crescuta-n vazduhuri de tine pline.

Lacrimi ghimpate-n alunecare,fara de ochi plini si densi in durere,cu mainilie-mpletite la spate si trupuri prinse-n undite de ape ce-au inceput sa pescuiasca a mea traire.
Picioare fara de trup ce-alearga ascutit,cautand curbe pline de tufe si frunze fara de pomi,cautandu-ma-n delir pe mine fara de tine.
Si degete fara de maini ,pe panze de foi scrise-n cerneala monotona cu buze crapate-n litere aspre si fraze discontinue-n inteles.
Ferestre fara pereti,pictate-n aerul rarefiat ce-mi odihneste-n gatul far' de cap si molii fara trup cu aripile naluci in zbor,gauri de cer fara directii in mers si ploi aride-n colturile gurii.
Mi-i privirea fara de ochi,si-i plina de praf,mi-e sunetul far' de urechi si-i grav in viraje,pe sosele abrupte-n varfuri de viitor suspendat in poduri fara de nume.
Iar coastele sunt far' de stern si-atarna drepte-n mine ca niste samburi grei de meteori cu glasul negru si sticlos.
Mi-s violetele fara de trup si-alerg sa le prind capetele cu cearcane sub gene,sa mi le cos la loc,in orbite goale de picioare adormite-n cosciuge.
Si ce durere tipata strident,nascand distante si timpuri,despartind ganduri si trupuri.
Mi-s eu fara de tine,cu pieptul gol si aruncata-n lume.
Sunt eu fara de tine o umbra densa si osoasa,un vid pe margini sters.

Erase me...

Taiat necesar de aripi!

                                         Din colectia “R.boy feelings”:
O să te plouă pe aripi spuneai...

şi stoluri de pietre nebune,cârduri de lovituri vişinii mi se-nclinau uşor,perfect întise pe suprafaţa diformă a spatelui,chircit în frunze de apus fluierat de aburi.
Am început să-mi ling,cu limba osoasă-n durere,două şanţuri adânci ce ţaşneau într-o armonie diagonală dintre coastele îndoite de câmpul arid al gândurilor păgâne.Şi sângele mi se-nconvoia într-o arcadă largă,barocă,în coloane,bolţi şi domuri copleşitoare.
Mi s-au frânt aripile-n mutilări de infinit sărăcăcios în ferestre clare cu perdele de lumină,amalgam de petice obscure-n scurgere de fum verzui.Îmi sunt lumile aspre-n îndarjire vie,despărţite-n cărări anoste şi articulate-n sternul nisipos,iar jalnica fiinţă mi se clatină-n cuante de secunde difuze-n simţire.
Mi-au plecat şi arterele în lume,ascuţindu-şi paşii în praful asurzitor şi despicând pescăruşii-n corăbii cu vele-ntinse pe groapa cerului marginită de sistole asimetrice.
Şi-am să te rog să nu cauţi în aripi,speriat,urme de miocard,să-i sufli în gene şi să-l cânţi.Sarută-i fruntea de noapte bună,că tare-i obosit şi-i somnul veşnic aproape,pândindu-l în diastole şuierătoare.

O să te plouă pe aripi spuneai...
eu mi-am strâns paltonul cusut în pendulări de timp şi-am zâmbit.
Nu-i nimic.Nu mai am aripi de plouat şi nici suflet de înecat.

Decantare.

                  Din colectia “R.boy feelings”:

    ce muzica moarta-n bemoluri si aspra-n flajolete ne sunt privirile straine ce nu vorbesc intre ele si nu-si imbratiseaza coatele vinetii si degetele surde-n atingere.Si gandurile- ganduri cu miscarii rectilinii pe carari inguste de trai,ce nu ni se iubesc reciproc.
    ce muzica vie esti tu in mine.Stralucind a eterna fire cu aripi sidefate zugravite-n stropi de cer,plutind si inaltandu-te continuu prin crestele haului meu aromat.
    ce muzica moarta sunt eu in tine.Cu aripi rupte-n linii discontinue si atarnate-n pereti cu conuri si bastonase de retina vulgara.Aripi ciuntite,incapabile de zbor,de-un zbor spre inapoi,tot mai inapoi,tot mai departe,tot mai spre inexistent.
    ce muzica trist rasunatoare ne sunt trupurile prea departate mirosind a tencuiala de buze-n sperante si tremur in vorbire.
E prea multa muzica intre noi, cu tente de neant ascuns in umbre pierdute-n fibre de nori destramati in zborul lor cuprinzator.
    ce muzica frageda sunt emotiile mele,vibrand a parfum de flori de gheata stranse-n gene si  roua adunata-n obrajii tacuti,fara ecou in tine.Ce muzica tumultoasa sunt emotiile tale constante,ce-mi despica trairea-n farame de liniste infernala,ce nu-si vor ecoul in mine...
E prea multa muzica-ntre noi cu nuante de gol sfasietor,de nimic existent si de orice inexistent,smulgandu-ma pe mine din mine insumi,asezandu-te glorios in locul meu,in firea mea,in intregul meu ce oricum nu mai stie sa fie fara tine la carma.

"De-am sa-nvat vreodata a muri spre a ma naste nicicand,niciunde,rogu-te vino de-mi bantuie inexistenta.Rogu-te nu ma naste,bantuie-ma doar!"