GENESIS

" Vreau să-ţi intru în sânge..."

Mă joc mereu de-a  Dumnezeu. Joacă-te şi tu cu mine. Măcar azi. Măcar o dată...

Priveşte-mă păgân cum mi te fac din nimic şi tu răsari lunar, ambiguu, în cheaguri şifonate de lumină.

Cândva mi te-am modelat din bolovani şi pietriş, te-am zidit din hemoragii de vant şi  te-am colorat cu carioci. Temperate. Cu clima tropicală. Longevive.

Altă dată, fugitiv, când ochii înca-mi stăteau în orbite, mi te-am făcut din plastilină. Albastră. De cobalt. Şi-n colţul gurii îţi curgeau şanţuri de cer. Apoi mi te-am aşezat pe pieptul decupat de stern. Am simtit o zvâcnire de ventricul stâng şi plastilina s-a umflat. Am vazut vag cum te naşti că mi te-au  furat stelele să fi partea lor senină de cer.

Când toamna murea mi te-am facut din frunze şi ploi. Erai desuet în mers. Deşirându-te pe străzi la rădăcină de felinar.  Miroseai a dovleci copţi şi a nopţi nedormite. Mi te-ai lipit de degete, zâmbitor. Mi te-ai încurcat în păr şi mi-ai foşnit în urechi.

Te-am lipit odata os cu os. Haotic. De amuzament. Te găsisem spart în edenu-mi din pantofi. Ţi-am pus oasele de la piciorul stâng la ochiul drept şi el clipea salbatic, stanjenit de realitate. Zona coccigiană îţi stătea spânzurată imediat sub cap si tâmplele ti se îndoiau nervoase în degetele lunguieţe. Iar sternul, saracul, l-am pus pe partea cealaltă, între omoplaţi, schimbânu-i orizonturile.

Niciodată nu te-am iubit mai mult ca atunci... deformat şi hidos în frumuseţe fiind.

Acum însa... mi te modelez cu ochii închişi. Ghicindu-te că altfel nu te mai ştiu.

Oarbă fiind te văd mai bine.

Şi de iubit te-aş fi iubit oricum. Şi oarbă de-aş fi fost. Te-aş fi iubit şi de nu te-aş fi cunoscut. Atunci te-aş fi iubit mai intens. Dramatic. Atunci te-aş fi iubit cu adevărat. Doar atunci ai fi putut fi sigur de iubirea mea. Lasa-mă dară să nu te mai cunosc,să nu te mai stiu, să nu mai exist,ca să vezi cât de mult te iubesc. Cu nesaţ. La fiecare suflare...drastic si obsesiv.

"Joacă-te cu mine de-a Dumnezeu.Eu te nasc iar si iar, tu omoară-mă la nesfârşit!" 

Romantism

   

 
      Cine a spus ca nu-i nimic romantic in a muri?!
 
     Se aprind lumanari curbate la piept, din care cad mereu umbrele mortilor frumoase, in fiecare ungher, pe mese si pe scaune, la capatai de om muribund sa-nchida pleoape pana jos la picioare, acoperind realitati efemere. Si miroase intens a mandarine incat narile flamande ti se deschid involuntar, concentrand parfumul si intreaga realitate a lumii, timpul trecut si timpul viitor intr-un prezent incremenit, inhalandu-le cu o tristete sobra, afisand in pupile o fluturare larga de destin. Apoi uiti sa mai fi om, sa mai existi ...si-ncepi sa-ti cauti nemarginirea si locuri in care sufletul sa ti se contopeste cu firea...
    Se canta melancolic si indelung la harpa, iar ingerii valseaza aritmic in penumbre. Plange sfios cate-un cer fara maluri si se sfarama nori, curg frunze si tresar copacii, amutesc pasari si ploua mirat, ingalbenit de timpuri...
    Si ce romantica-i intalnirea cu sfarsitul insusi ca nu ti-ai mai putea dori nimic altceva...
 
     Repet, cine a spus ca nu-i nimic romantic in a muri?

P.S: Ma puteti ajuta cu un mic like AICI ? Multumesc anticipat! :)

Pe de rost

   

     Inevitabil,te-am invatat pe de rost.Te stiu ca pe o poezie bacoviana cu pasari grabite-n zbor.
    Ai versuri deformate-n ganduri si te repeti in mine,obsesiv.Cand respiratia mi te recita tacut,molcom,cu sughituri,imi zugravesti o stare de spleen,in varful fiecarui deget,iar eu incep sa strig...
    Iti stiu fiecare cuta a pielii.Sti,cand atingi chitara,cu mana stanga,ti se indoaie pielea mai sus de cot si ti se adanceste un rid,in linii curbe,pe fruntea-ti linistita.
    Te scri cu majuscula atunci cand ti se arcuieste buza,tremurand,iar gura se pregateste in tacere pentru un zambet.Si-ti apare o gropita.De nicaieri,luminandu-ti chipul in luceferi  de pe cer cazuti.
    Ai rima preponderent incrucisata,doar atunci cand ti se dilata pupila.Contemplativ.Catre urme.Si-atunci cand ti se arcuieste spinarea.Spre inainte,rasunand calm cand se loveste de limite...
    Ai un vers liber,laitmotiv,cand ti se contracta miocardul,mai accelerat,intr-un ritm hipnotic de ploi terestre si ti se imperecheaza privirea,in golfuri cu valuri sarate ,alunecand spre absoluturi nisipoase.Iti tremura degetele,atunci cand ti se contracta plamanaii si sfioasa ti se lasa pleoapa-n jos cand te pregatesti sa modelezi litere-n cuvinte si sa rostesti existente muzicale.
    Ai ritm iambic.Esti usor accentuat pe a doua silaba a calcaiului cand se incrunta ca ti  se indoaie genunchiul.La fiecare declinare a re-ului,de teama, ti se clatina umerii la diezi,si-n tacerea clipei iti rasuna pasii,tu alergi dupa trisonuri....
    Esti un poem simetric.Ai aceeasi teama de neant si la-nceput si la sfarsit de pas.Si-n plansul tau inchis,lasi in  urma pe asfalt lumi launtrice,liniare si finite...
     Si cand privesti,dincolo de mine,intotdeauna,ti se intinde rabdator mana...tu vrei sa prinzi acorduri precum fluturii,sa le strangi in pumnul tau pana ce moartea lor iti va spune o poveste melodioasa....


    Te-am invatat pe de rost.Te stiu ca pe-un poem de-al lui Nichita cu aripi retezate si ingeri beti de gol...
    Te stiu pe de rost si te traiesc si te recit si-atunci cand dorm.Ritmic si automat.Impulsiv si insistent,de teama sa nu te uit vreodata in mine...

Ganduri bacoviene

  "Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare.Acum in urma m-a obsedat galbenul,culoarea deznadejdei...In plumb vad culoarea galbena.Compusii lui dau un precipitat galben.Temperamentului meu ii convine aceasta culoare.Dupa violet si alb am evoluat spre galben...Plumbul ars e galben.Sufletul ars e galben [...]Alta data,in plumb,pe langa impresia colorata,mai simteam alta statica,de greutate.Plumbul apasa cel mai greu pe om...Cat priveste despre mine am fost si raman un poet al decadentei."
                                                                   

                                                            George Bacovia,interviu in revista "Viata literara"

   L-am regasit intotdeauna,in melancolia mea grava,in starea mea crepusculara si in nervii mei de toamna,pe Bacovia.Si-n sfarsitul meu continuu bacovian am simtit ca el s-a mai nascut o data,in mine.Iar din miezul meu de om strain,el priveste frigul meu launtric...

P.S: Am sa revin cu un articol imediat dupa ce termin cu bacalaureatul!

Cancer la suflet

 

          Din colectia "Nu ne-ntamplam":

    Mi-esti canceros prin fibra.Cand pleci.Ca si cum ai inflori in mersuri descendente.Perpetuu si insistent, mirosind a salcami nebuni.
    Mi-esti tumoare maligna,cu valuri de pareri grabite,impiedicate pe dupa stern.Mi te multiplici necontrolat si invaziv,decojindu-ma de pe schelet,deformandu-mi trupul,vestejindu-mi coloana intr-un buchet de tremuraturi greoaie.Sfasiindu-ma,dislocandu-mi ganduri si sugrumandu-mi pareri sa nu mai stiu niciodata ,sa nu mai pot niciodata a te trai.Constant,in tulburari de ochi vii.
    Iar eu imi sunt dezacordata.Pe la incheieturi.Imi zbarnaie hidos cat'-un picior in pasi sacadati,facand coruri de oameni grabiti,delimitandu-le zambetele si privirile mioape.Si-mi apar fluturi,pe sub piele.Prin vene.Iar eu le suflu in aripi.Sa zboare.Sa mi se-nalte.Sa-mi ajunga la tample,sa-mi odihneasca pleoapele si sa-mi cante viselor.Sa le adoarma.Printre capite asimetrice de stele fumegande.
    Si-mi sunt bolnava.Indelung.In pareri si-n existenta,in neintamplari si ganduri batrane.Sunt prea plina de tine,iar tu nu-mi esti nici toamna nici Bacovia si te traiesc asa cum pot,saracacios,sferic.Cu inconstienta naiva,adulmecandu-te.Ca aerul...
    M-am pierdut,iremediabil,pe mine insami.Mi-a disparut eul.In tine,prin tine.Si-mi caut sinele,disperata,desculta,cu pletele nebune-n vant....
    Tu...tu ai reusit sa ma sufoci.Dar nici sa mor nu reusesc fara tine.Moartea mea presupune  o moarte in doi.Asa ca mori.Mori macar o data.Pentru mine.Sa mor si eu linistita.Si-apoi dara,tu poti sa te renasti daca vrei,dar pe mine mie,rogu-te,reda-ma!
    Cred ca m-ai trait pana n-a mai ramas nimic din mine.Pana m-ai epuizat pe toata,pana ce m-ai consumat.M-ai fumat si m-ai sorbit,m-ai devorat.M-ai anulat.M-ai nimicit.Si-acum mi-e viata suferinta nuda,deliranta,de parca n-as mai exista...
Dar eu exist.Si e o noapte adanca in mine.Cu naluci de neintamplari,si roiuri de necuvinte.

                        Am cancer la suflet,iar noaptea-i neagra si plina de teroare.

 
     Si urlu sidefat.Mi se sparge ecoul la tarm de traire.Printre stanci ,izbindu-se de nori.Si plang.Imi curg mari,oceane intregi,pe obraji in jos.Innecandu-ma.Am cancer la suflet si pot sa fac tot ce vreau.Sa vedem daca pot sa si tac.

                                      Am cancer la suflet si tac...doar tac!

Exista-ma!

 
        Din colectia "Nu ne-ntamplam":

     Exista-ma!Cum sti tu mai bine.Dintr-o spranceana incruntata,cu jumatate de ochi in partitura,cu la-uri pe varf de limba si un diez dilatat intre degete.Dependent de vesnicii,sfaramandu-mi pupila spre inainte,spre departare in cercuri de ploi nefrumoase,limitate.

 Sa ma existi intens,singur sau din durere,pana la epuizare,pana mi-ai sfasia panzele si carma sufletului meu calator,pana mi-ar intra apa la babord,si pana-ar cadea stele de mare de pe cer.Exista-ma  mirat,sub forme de elipse ca inima sa-mi zboara de sub coaste si eu sa uit a mai fi om...

    Sau ne-exista-ma!Cum preferi!Cu scarba trupului nascand goluri de ferestre,despicandu-ma-n friguri si-n existente verticale .Amortindu-mi sinele,zdrobindu-mi tamplele,sfasiindu-mi pieile.Ne exista-ma!Plangandu-ma cu limba,inecandu-ma in articulatii de barci ,ratacindu-mi eul in vanturi tarzii si monotone.

   Ne exista-ma-n tacere,pana la epuizare.Si-n mine sa se nasca,neobisnuit,scara lui Iacob cu trepte din aripile-mi retezate.Ne exista-ma tragic!Cu oase obosite ,nascandu-ma iluzie si-n lumea simultana sa-mi fie trupul minimum de forma.

     Canta-ma!Spulberandu-mi trairea si cenusiul vertical.Canta-ma in absolut,smulgandu-mi ochiul drept ca sa fim mai multi,noi, orbii,si-mi smulge dara gura sa fim mai multi noi cei flamanzi de tine.Canta-ma-n ecouri sparte si coruri de pescarusi bolnavi de mare.Canta-ma innoptat,pana-mi cade un strigat rupt si o coasta alungita-n vid.

  

     Tace-ma!Din ce in ce mai tare.In coloane de infinit si-n noduri de cuvinte.Tace-ma sfios!Sa rasune in mine moartea ta si-o urma de albastru.Tace-ma din ingeri,ca-ntr-un crescendo luminat de stele si de ploi,de timpuri si de noi...

                                                Exista-ma sa te exist si canta-ma ca sa te tac...

Tu inceput si sfarsit...

"Tu inceput si sfarsit,tu totul"

    Mi te vreau viu in mine.Ca alta data.Te resuscitez.Cu zambete vinetii picandu-mi din obraji,scurgandu-mi-se pe calcaiele tocite-n mersuri nevazute.Si-ti tremura o pleopa parca.Mai mult involuntar.Tie ti-i miezul departe.Printre gondolieri vetusti cu palme ancorate-n ape stravezii.Si-apoi te simt alchimist printre rasuflari pagane.Mi-amesteci oasele-n pustiuri si gandurile-n intinderi de ploi ce rasar din pamant si umezesc cerul intr-un cotinuum sonor.Se-ntoarce lumea pe dos.De-ai vedea cum merg oamenii cu spatele pe strazi,si piciore facandu-si alee printre nori.De mi-ai vedea marea-n cer,cu ancore-nfipte la rascruce de vazduhuri si cascade curgand de jos in sus poate ca ti s-ar clatina si cealalta pleopa de haosul pieriri tale...
    Iti sarut mana stanga.Sa-ti simt diezii adanc infipti in buze,inflorindu-mi strain a maci sangerii cu siluete cioplite-n vanturi grabite .Si-ti zambesc sprancenele a simfonie calda, povestind sfarsituri iminente.Apoi iti sclipesc obrajii a portative cunoscute si-ti palpaie varfurile degetelor aprinzand lampioane imense in mine cu irisul ochilor tai miez in ele.Dar ti-s ochii-nfometati de negru si lampioanele nasc lumini intunecate si aspre-n parfum.
    Eu stau de veghe.Ma descompun.In rasuflari.In adiere de vant tomnatic si-n versuri bacoviene.Si mori si tu.Si mor si eu.De parca traim moartea in doi.Dar noi nu traim nimic in doi.Murim separat.Tu in mine si eu ...
    Eu unde mor?Ca nu am loc de tine.Mi-s plina de tine,pana la refuz,pana la uitare.Si nici sa mor nu pot.
    Si mor si eu.Nicaieri.Niciunde.Simt.Dar nimeni nu mai stie.
    De-ai sa ma zaresti,printre strazi,cu pasul frumos,si zambet  firav n-ai sa ghicesti ca eu sunt moarta de mult...

"Ma tem ca pierzandu-mi muza am sa devin nefire,ca parca prea mi-e mult in mine si eu deloc..."

Strigat mut

 

   Din colectia "Nu ne-ntamplam":
    Si daca-ai sa mori?intreba rabinul insitent.
    Daca-am sa mor am sa zambesc multumitor!In sfarsit ar binevoi cerul,pe mine mie sa ma redea...

    Ma ameninta,adesea,cate o umbra neregulata a pasilor  intrerupti ce mi se desira involuntar,printre salcami nebuni de corabii cu vant la prora,ca-i sa ramai o reminescenta.Ca aripile tale inspumate,de zeu cu degete cantatoare,s-ar izbi de zidurile fiintei mele covarsite de tablouri flamande de portrete si prea pline de suflete nude,spoite-n gondole timpurii cu venetieni inghesuindu-se de ploaie sub coastele mele violete.
    Si-alerg ca nebuna,cu pletele incurcandu-se-n dare de stele cu sfarsituri aproape.Deasupra-mi si dedesuptu-mi  se-ntinde-o mantie purpurie cu licariri de absolut si parfum de fresca proaspata ce-mi contureaza schizofrenia imediata.
    Si te strig.Iar lumea se despica-n jumatati simetrice si pe strazi se face ordine.Pe trotuarul din partea dreapta circula doar piciorul drept cu-a lui jumatate de trup mirat,aplecat de spate,cu un ochi miop si jumatate de nas ce-si cauta mirosuri de banci goale.Pe partea stanga merg doar picioare si maini stangi.Si inimi.Pe partea stanga merg toate inimile.Si ochiul si buza incompleta zambesc,ca pe partea lor merg toate inimile.
    Dar tu vi pe nicio parte.Tu te duci.Intreg.Fara ca strigatul meu sa te fi injumatatit.Si-as vrea sa te prind de mana,dar daca pun piciorul pe strada,inima mea se duce pe trotuarul din stanga si-i e greu sa se deplaseze-ntr-un singur picior.Iar tu te-ndepartezi rapid.Si-n fata mea ramane un fiasco tulburator de maini stangi si picioare drepte,de ochi ce merg pe partea dreapta si inimi ce aleg doar partea stanga.Si tu te pierzi...
    Mi-e dor sa ma mai doara cineva pana-n abisul oaselor,sa mi le deformeze atunci cand respir sacadat,sa mi le sfarame atunci cand imi plec capul sa-mi sarut VIOLETELE.Mi-e dor de PLUMBUL din mine.Intrerupt,depus pe sub pleoape,sa-mi deterioreze realitatea,sa-mi supureze visele atunci cand te-nghit,cu totul.Si note si partituri si corzi si tu...Mi-e dor sa mi te simt tot vibrand acut in mine,sa-mi modelezi din artere si flajolete si trisonuri si-apoi sa le sufli in aripi sa-mi sufoce si timpan si gura ca s-ascult neobisnuitul din mine,vast ca spatiul si profund ca vesnicia.
    Si-alerg si-acum,far' de ratiune,impiedicandu-ma de mine,cazand printre fantasme infricosatoare fara chitari in spate.Si-apoi ce-i Universul meu fara chitari in coastele-i sugrumate de-ntuneric?Si-apoi ce-mi sunt chitarile fara de tine?Si cat de iluzorie are sa-mi fie viata fara orice din tine?

    Alerg si-acum sa-mi gasesc rabinul,sa-i spun ca mi-ar placea sa mai pot,sa mai stiu candva a scrie despre tine.Sa-l rog sa ma-nvete el,daca poate,ca eu altfel,nu-mi pot imagina existenta...

Confesiune...

    Trupu-mi  inert, duhnind a vulturi inchisi in cochilii de scoici perlate, se desena convergent in linii sarace-n lumina pe un catafalc excentric. Si deasupra umbrei mele spalacite, felinar strident cu dare somnoroase de pustiuri, pe baldachinul transparent, scanteia toamna, de parca eu eram moarta si ea-mi veghea somnul.
    Dar nu murisem inca si o vedeam cum siroieste ingeri de hartie, pasari de ceara, frunze de fildes si ploi de stafii  feniciene. Ploua asiduu si trupul mi se descompunea spectral in fluturi spanzurazi si corabii de fantome cu vertebre mioape, cautandu-si, fragile, inceputuri primordiale.
    Apoi, intr-un tarziu ni se facuse foame de noi si-am inceput sa ne muscam cu lacomie. De-ai fi vazut draga arhanghele cum ne devoram, ai fi zis ca suntem flamande de haos si-ntuneric. Dar eu eram flamanda doar de toama,si ea doar de mine. Ai fi zis ca ne-necam una-ntr-alta, izbindu-ne-n furtuni de copaci cu crengile-n pamant, ca ne rupem pieile de pe spinarile arcuite-n sabiile vantului noroios. Si mi-au ramas pe dinti, sa sti, urme de pescarusi cu aripi retezate, cercuri intregi de turle fara de trup si stanci de fum cu santuri pe margini. Iara toamnei pe gat i s-au intins priviri oarbe spre absolut, ploi plate cu corzi de tample insangerate si goluri ce gandesc a nefire. N-ai mai fi putut,arhanghele, sa ne distingi. De parca eu si toamna ne plimbam intre noi, estompand Universuri si pescuind shelete de zei adormiti intre coperte vestede de carti...
    Si dintr-o data timpul s-a cutremurat. De parca eu si toamna i-am fi sfidat legile atemporale. Apoi ne-am trezit iar la inceput. Ne era iar foame de noi, de parca niciodata nu ne-am fi intrepatruns, nu ne-am fi dezlantuit una-ntr-alta.
    Si-ti zic timpule draga, cutremura-te de fiecare data, infioara-te de dragostea asta salbatica si lasa-ne dara, sa ne iubim iar si iar la nesfarsit, intr-un etern de anotimpuri plutitoare, doar eu si toamna!


                             "Am sa iubesc etern toamna asta ce cade de-a pururi in mine."