Simt infundat cum ma inunda la rastimpuri de vant cate o rumoare de apa rigida ce-mi erodeaza trupul treptat si-l macina in pulbere tomnatica.Ma degradez,inconstient,involuntar,in apa densa ce-mi patrunde in plamanii arizi si-i umple cu-n namol cenusiu de stele moarte.Ma simt unduindu-ma in valuri spumoase si dantelate,in amintiri subtiri si perforate.Ma straduiesc continuu sa imi mentin trupul la suprafata,sa pluteasca in deriva,sa-l impiedic sa-si adanceasca pasul spre balta ce s-a adancit in mine.Dar imi aluneca perfid,cate un os ce mi s-a desprins de trup,ruginit de simfonia apei ce ma-nghite,spre fundul golului prea plin ce maraie linistitor.O simt pe toata,atat de multa,cum imi furnica pielea si mi-o intinde de nu-mi mai deosebesti ochii de talpa si degetele de gene.
Si oricat de ingrozita sunt, instinctul de a nu lasa apa sa intre e atat de puternic incat stiu ca nu imi voi deschide gura decat atunci cand voi simti ca imi explodeaza capul.Cand in sfarsit las durerea sa-mi circule cu pas exuberant prin vaile sinuose ale fiintei mele sentimentul de spaima dispare.Totul devine linistitor.
Si-ncerc sa-mi tin gura inchisa pana in ultimul moment,sa nu las apa sa ma patrunda.
-dar e ca un reflex,o faci oricum!
-dar daca tin gura inchisa pana reflexul isi face simtita prezenta am mai mult timp,nu?Nu prea mult,dar suficient incat sa ma zbat sa ies la suprafata.Mai mult timp in care pot fi salvata ,mai multa durere agonizanta,dar daca supravietuirea e in joc,se merita sa trec prin putina agonie,nu?
-dar daca se agraveaza?Daca e agonie in acest moment,iar mai tarziu e un adevarat iad?
......
Evit sa-mi inchid ochii,pentru ca de fiecare data cand ii inchid ma inec.Ma inec in mine,fara de tine pe aproape sa-mi arunci in treacat litere de salvare pe-o suprafata labila...