Cantec de Lebada

                                            

                                                                          

                    Din “Jurnalul unui om stramb”:

                                                                   "Tăiaţi-mă că sânger.

                                                                             Sângeraţi-mă ,ca să mor!"(Nichita Stanescu)


    Îmi chinui zborul penelor până ce aripile din care s-au desprins se vor înalta dincolo de orizonturi,acolo unde mă privesc poeţi cu capetele sculptate în friguri şi plânsete transparente.Mi-am mai scris o poezie.O rană.O poezie e o rană.Rănile mi le scriu singură,oase lucioase-n pieptul gol cu inscripţii postume.Poeziile mi le scriu singură.În delir,sufocandu-mă parcă.Încercând să spânzur timpul,să despart cerul în două,dinspre frunte,pantrunzator spre umbra pietroasă cu picioare-nfipte-n maci cu muchii de albastru.Prea mult albastru.De mătase.Îngheţat pe spinarea-mi solzoasă,trasată cu linia printre noduri de mări ce călătoresc cu trenul pe-ntreg globul pământesc.Turtind polii şi deformând ecuatorul,născând piramide egiptene pe tâmpla îngustă a Amazonului şi-nflorind Columne întinse printre cimpoaie ce se revarsă-n cascade obosite de noapte,amestecând latitudini şi longitudini în gări cu oameni grăbiţi şi valize înghesuite,fumând intens pe băncile goale de timp.
    Şti,uneori,când pot să-mi văd toate secundele vieţii deodată,mă-ntreb dacă mai sunt,dacă mai exist cu adevărat sau am fost smulsă din prezentul acut.Poate că nici n-am trăit vreodată sau poate pur şi simplu sunt.Doar acum.În secundă ce tocmai se pierde.Că eu n-am timp.Şi dacă nu sunt e ca şi cum n-aş fi fost niciodată.
    Iar când arcadele-mi scrâşnesc scurt,se deschide în mine un strigăt de rai cu graniţe plane şi efemere.Şi-n disperarea-ntamplarii îmi rog urma crudă de albastru să mă coboare-n raiul meu cu stele foşnitoare şi frunze lucitoare şi-un înger răsucit din groaza vieţii sufletul să-mi ducă.
    Şi dacă ar fi  linişte,dacă nu mi-ar mai sângera gândurile,aş putea să-mi ascult viaţa.Ultima simfonie.Cu vulturi deasupra-mi şi scarabei dansatori.

  "Vreau să-mi picteze clipa un ultim zbor prin dungile de nori,un zbor cu aripa mereu întinsă,mereu nemişcată.Şi-apoi nimic."

Vreme de razboi

 Partea intai:

"Sunt o persoana nonconformista, de-as fi fost inger cel mai probabil m-as fi razvratit!"

Noi insa,muritorii, traim ca firele ploilor intr-un imens ochi albastru.De aceea si cerul e albastru, pentru ca irisul ochiului e insasi bolta cereasca.

Cad plopi in ochi, pe strada, ca nebunii, si-n zborul lor cu pene infipte-n curcubeu se pierd eternitati si clipe, dar se mai naste cate-un zeu. E abis afara printre ingeri albastriti,soldati cu mantii aurii si sabii-n aripile suspendate de comete cenusii. Nu se mai aud carduri de harpe si nici stoluri de arhangheli beti de ploi, cu trupul stins, pereche pentru stele, ci doar trompetele cioplite-n vazduhuri purpurii ce-anunta vag si simplu timpuri sumbre de razboi.
Vantul ca un afis ceresc plutitor, patrat invers de platina, cu mainile zdrente risipite-mprejur, sugruma fluturi marini cusuti de dantura muntilor la perne scobite de nori. Si cosmosu-ntreg e-o muzica tacuta a gurilor de sange-nfometate,a roiurilor de ingeri ce-asteapta-n punct, si-n puncte,si-n distanta dintre puncte.
Si de pe cea mai inalta dunga a cerului, cel mai inalt punct din care vedeam sensul intregului, ca si cum sensul ar fi insusi intregul, manjita pe aripi cu pene, cu fulgi si cu zboruri, imi intrebam gloata de ingeri razvratiti:

-Cand va fi vreme de razboi, eu unde am sa fiu?
-In avangarda.
-In avangarda? In linia intai?
           si-n linistea profunda a fiintei-naltatoare  ma-ntrebam ce nume sa dau sabiei mele ca sa-mi conduc cumplita hoarda,cu maretie, la razboi...
....................................................................................................
Si-n ceruri curgeau intunericuri atemporale, se nasteau spanzuratori cu poduri si trecatori spre nefiinta, si-ntreg ochiul in care ne aflam parea nenascut inca...

         

Mare-n cer!

   
    Din “Jurnalul unui om stramb”:

 "Mă gândesc că poate s-o fi scăldat cândva în trupul ăsta scheletic și diform vreo dâră orizontală de Prometeu blestemat,că prea-mi mor oasele în fiecare zi și mi-e teamă că n-am să mai știu ce-mi trăiesc...viață,agonie sau inexistentă." 

Îmi vreau mare în cer și pământ deloc sub picioare,cu abisuri înspumate,călătoare-ntre cochilii de stele.

Îmi car pe umeri marea ce-ntoata prin mine toată și-mi desparte trupu-n porturi și vapoare.Și-o strâng abstract şi friguros în pumnii mei sărăți de-atâta plin s-o duc mai vie spre cerul meu străin.Să simtă și ea măști de nori prin valuri și ploi ce curg rărit printre scoici și alge unduite-n vânturi lemnoase.Și car nisipuri strâmbe prin călcâie si pe sub unghii să le urc pe drumuri și cărări,pe scări,spre ceruri neclare cu vrăbii și vulturi și avioane...
Îmi înghesui între coaste întinsuri de ape,valuri,cufere și comori,parfum de rom și mateloți să mi-i așez frumos,într-un crescendo tumultos printre arbuști de nori cu gurile căscate.... 
Să-mi cadă noaptea de pe cer meduze și nu stele,să-mi întind gândurile și neliniștile spre ele,să le luminez calea spre un alt cer cu mare prin el. Să se-ntalneasca-n zilele cu soare,printre nori și peste valuri,și vapoare și avioane,și-n mișcarea lor senină să răsară câmpuri de lumina.

Îmi vreau mare în cer și picioare să respire prin el,goale și grele de-atâta foame.Îmi vreau mare prin cer cu ancore şi răsărituri plutitoare ca eu să fiu și barcă și pasăre și-ntuneric printre timpuri zburatoare.