Ploi bacoviene

          "De când am aflat că există puţin Eden în călcâiul fiecărui înger am în geantă talpa retezată a unui zburător. Port cu mine Edenul."

    Plouă în oameni. Pentru că-s murdari. Nervos. Le şterge conturul şi le spală pupila. De prea mult negru. Până se dilată-n ceaţa nefirii. Le spală inima de prea mult roşu în bătaie şi plamnii de prea mult aer în sistole. Plouă şiret, ocolind umbrelele din vene, găurind şi zâmbet şi buză.Buza inferioară, că pe ea se scurge toată ploaia. Şi-s oamenii plin de ploaie, apoi. Până la refuz. Şi dau pe dinafară. Le ţâşneşte apă prin degetele de la picioare şi prin nări. Plouă din oameni, confuz. Murdărind asfaltul de miez şi de simţire, ondulând tăcerea în siroiri de năluci oarbe.
    Plouă în îngeri, descompunându-i în lumină, pe pervazurile blocurilor şi-n vitrinele cu Descartes, micşorându-i măreţia. Plouă greţos, cu arome de etern, smulgandu-le zboruri din pene şi grăbindu-le căderea. De aceea umblă îngerii pe pământ. A plouat prea mult în ei şi sunt prea grei să-i mai poată ţină văzduhul în înalt. Şi-apoi plouă cu îngeri, peste creştetele oamenilor, deformandu-le trăirea.
    Şi plouă şi-n mine. Cu oameni şi cu îngeri. Pe-nserat, în zilele cu Steve Vai la ureche. Şi încep să cred atunci, că te-aş mai iubi o dată Străine. Dar asta-i doar dorinţa ploii din mine. Poate că ea te-a iubit şi prima dată. Şi-a plouat o dată şi cu tine. Insistent. Până m-ai inundat. Mi-era teamă să mai deschid ochi şi gură ca nu cumva să te reverşi, să te descompui, să te pierd. Acum a încetat să-mi mai plouă cu tine. Mi-eşti doar un călător prin sânge.
    Şi-n mine plouă bacovian, rasarindu-mi pe limbă bolovani şi mucegai, atunci când îmi număr fad, vânătăile din genunchi. Plouă liniştitor, cu iz de romanţe prăfuite din magazinele de vechituri. Plouă  într-un continuum sonor. Şi-n mine va fi toamnă şi va fi ploaie cât am să respir.

"Plouă-n îngeri şi îngerii plouă peste oameni. Plouă în oameni şi-n mine plouă cu îngeri şi cu oameni."

Răzvrătire

                                "Mi-e poftă de moarte, ar spune nebunul."

    Dacă aş comite o crimă aş folosi un pantof. Acela roşu şi lăcuit, fără pereche, de sub pat. Prea-l şterg de praf când mă înghesui toată în el, ca să-mi miros şi să-mi amintesc toate drumurile.C-am mers mult cu un singur pantof. Aşa-s nebunii, mi-am spus. Merg cu un singur pantof, doar în zilele impare, să se asorteze. Şi aş omorî cu pantoful acela toţi oamenii care oftează pe stradă. Ei oricum mor câte puţin când expiră adânc.Ca şi cum s-ar consuma pe ei şi toată existenţa lor într-o singură expiraţie, iar în ei ar rămâne un vid de care nu sunt conştienţi. Ei ştiu că-i doare ceva dar nu ştiu ce. Îi doare absenţa lor din ei. Şi de-aia i-aş omorî. Ei doar cred că există, iar eu i-aş strivi. De fapt le-aş strivi convingerea. Şi oamenii s-ar împuţina, până când ai putea să-i strângi în pumn pe toţi...

    Dacă aş comite o crimă mi-aş folosi unghiile.Aş sfâşia pielea de pe oamenii cu ochii mici. Ei nu mai cuprind realitatea toată într-o privire şi-i dor ochii. Ei se sufocă oricum, când li se apropie pleopele, că se închid, ermetic. Ca într-un vid. Se sufocă cu sine, că-s prea plini de ei. Am întâlnit odată un orb. Îmi spunea că nu-i prevăzut cu gaură de supraplin.
    Acestor oameni le-aş smulge pielea de pe ei cu ungiile-mi strâmbe, le-aş deschide cutia toracică, să nu se mai sufoce, să le iasă sinele în lume, să se aerisească de ei.

Dacă aş comite o crimă cel mai probabil aş folosi foarfeca din sertarul plin de libelule presate. Cu ea mi-am retezat jumătatea stângă a corpului, când mă incomoda. Era prea emotivă. Cu ea aş sfârteca şi oamenii fericiţi. Le ajunge. Să lase restul fericirii şi pentru ceilalţi, să n-o consume ei pe toată Sunt mulţi care într-o viaţă îndelungată nu ajung la fericire, nici măcar nu trec pe lângă ea, poate pentru că alţii îşi însuşesc fericirea lor.

    Dacă aş comite vreodată vreo crimă aş folosi şi pantoful şi unghiile şi foarfeca. Toate deodată, să fiu convinsă c-am murit şi nu mă mai întorc înapoi. În fond, cât de puternică pot să fiu? Doar am mai murit de câteva ori până acum...

                "Dacă ai  comite o crimă, ce armă ai folosi, îngere?
                Aș aprinde un chibrit în tine, să se facă lumină."

Îngeri beți.

    " Nebună. Eu vreau să fiu nebună când am să fiu mare. Ăsta e visul meu. Nu-l furaţi capete netoate.  Faceţi-vă altul mai măreţ v-aş spune, dar nu-i nimic mai măreţ ca nebunia."

-Spune-mi o pasăre care migreza. Dar nu oricare. Spune-o pe aceea care te doare când pleacă. Care îţi sfărâmă existenţa şi-ţi anulează trăirea. Cea care te aruncă în dramatica stare de om mizerabil.
-...
-Iubirea. Să şti tu că iubirea e o pasăre migratoare. Ea pleacă spre suflete mai calde când le trece anotimpul.
-Şi se mai întoarce? Se mai întoarce vreodată?
-Se-ntorc, se-ntorc. Toate iubirile se întorc, dar vezi tu, ele nu se întorc niciodată acasă, acolo de unde au plecat, pentru că uită. Iubirile sunt păsări haotice şi aşa ajungi să te îndrăgosteşti de altcineva. Pasărea ta poate oricând să ajungă la altcineva.
-Dar dacă nu vreau să mă îndrăgostesc de altcineva? Dacă eu vreau pasărea din anotimpul trecut?
-Pasărea de anotimpul trecut rămâne doar atât. Pasăre trecută. Nu-ţi întinde privirea după ea, ei i-a trecut vremea. Or să vină la tine multe păsări, cu pene mai frumoase şi cu ochii mai senini, cu zboruri largi ce cuprind eternităţi. Prinde-le zborul. Prinde măcar una. Fii pescar de păsări! Încearcă!
-Dar sunt atât de multe. Pe care din ele?
-Asta e alegerea ta. Pasărea pe care o prinzi e iubirea de care o să ai parte. Nimeni nu ştie de dinainte cum va fi pasărea ta. Nici măcar tu. O să descoperi la momentul potrivit şi atunci vei decide dacă o vei păstra sau îi vei da drumul.
-Te-am recompus din rom. Ştiam că îngerii beţi sunt incoerenţi, de aceea le dau drumul pe Pământ. Să sperie oamenii.

        "Nebunii sunt cei mai fericiţi. Într-o zi sper să devin şi eu nebună. Prin uramare, fericită."