Still got the blues.

             Universul e jalnic de tu nu mă mai recunoști și eu nu te mai uit.

       Aș putea apoi să pun dop trăirii mele latente dacă tu m-ai săruta pe omoplați, halucinant, până mi-ar pătrunde buzele tale în oase, până mi-ai intra cu totul prin coaste. Iar acolo, în locurile în care ti-au murit nevrotic buzele, împlinindu-mă pe mine, mi-ar răsări două aripi schiloade cu poftă de zbor. Și-n locurile în care nu m-ai săruta, că n-ai destule buze să-mi acoperi trupul tot, mi-ar năvăli sângele-ntreg, împungându-mi pielea, învinețind-o, descompunând-o-n azi si-n ieri. Astăzi e de două ori ieri.

      Și de-asta te rog. Hai să-ți înmulțim buzele pe trupul meu, să nu-mi mai fie petele început de moarte. Să le sădim printre degete, în fiecare genunchi si-n spatele lor. Să-mi crească de la nord la sud, în fiecare punct, o buză de-a ta. Aș începe să-ți fiu Dumnezeu atunci, doar pentru că-ți cultiv buzele? Și de ce n-aș încerca să te cultiv pe tot? Ca să nu-mi mai crești doar înăuntru, să-mi răsari și pe dinafară...

     Dar eu mi-s fără de imaginație și nu-ți mai știu buzele, iar tu mi-esti departe, de aceea mi-e trupul tot vânăt si eu n-am aripi să zbor și nici loc în mine să mă ascund.

      Unde mi te termini? Unde incep eu?

        Mi te-am făcut mormânt.