Disperare.

      Şi-apoi, dacă vedenia asta, atât de vie şi sfâşietoare cu tine, nu e semn de nebunie crâncenă ce altceva ar putea să fie?
 
       Desnădejdea e atunci când, descompus fiind, nu mai vine nimeni să-ţi unească încheieturile, umerii şi pieile, cu tot cu cute şi aluniţe. Atunci când nimeni nu vrea să te refacă din nimic. Când eşti plin de negru în sânge şi-aştepţi pe cineva să suga noaptea din tine. Şi-aştepţi, înnebunind...

      Disperarea e atunci când mă întreb care sunt degetele mele şi care sunt ale tale. Mi te-am iubit atât de mult încât am început să cred că sunt tu şi că toate degetele mele îţi aparţin. Şi paşii şi dinţii. Gura cu totul. Pe rând, însă. Niciodată în acelaşi timp. Cu gura te-am iubit cel mai mult. Cu mâinile cel mai puţin.

      Nebunia e atunci când îmi bag mâna, până la cot, adânc pe gât. Să te caut, să te găsesc, să nu te pierd. Şi răscolesc în mine munţi şi-ntunericuri, scuip în prăpastii şi răstorn bolovani că singurătatea mi-e multă şi grea de când te-ai stins.Şi-mi ajunge mâna până la coapse, până la genunchi, până-n călcâie, înăuntru, întrebând la fiecare rascurce de artere şi la fiecare nucleu, celulă, ţesut, de tine. Într-un târziu îmi intră şi mâna cealaltă, bolnavă de tine, strigându-te. Şi-mi întru toată pe gât, cu picioare şi plete, cu globul ocular stâng şi apoi cu cel drept, mă înghit zdravăn, să nu-mi rămân în gât, şi cu frigul din oase intrându-mi printre dinţi sap cu picioarele şi cu gura până dau de lumină. Iară de n-am să dau de ea, mă întreb acum, aş putea oare să mă dezghit?

      Desnădejdea e atunci când mai degrabă aştept să orbesc decât să te zăresc.
      Disperarea e atunci când prefer să nu mai aştept. Mă orbesc singură.
      Nebunia e acum.

Om nefrumos

                             Prima dată când am aflat că nu sunt un om frumos am murit.

       De ce se năpustesc şoimii asupra mea? Doar pentru că am obrajii deformaţi, denivelaţi? Vag, pe suprafaţa lor încă se zăresc vechile câmpuri de luptă şi petele de sânge, tranşeele eşalonate pe câţiva kilometri şi urme de ciumă.
       De ce îşi întorc oamenii privirea de la mine? Doar pentru că am buzele mucegăite?  Ele se descompun într-o simfonie din re major şi miros înţepător a pustiu. Sunt neîmbrățișate, le e frig şi greaţă când se aşterne zăpada peste ele.
       Am nasul puţin strâmb, zâmbind zeflemitor normalului. L-a modelat vântul când mi-a izbit faţa, grăbit să-şi prindă trenul, şi-n urma lui a lăsat stropi de ploaie, murdarindu-mi nările, patandu-le. Poate de aceea fug de mine fericirile.
       Ochii mi-s orbi de realitate. Sunt anemici şi flămânzi de gol. Pupilele sunt defecte, iar pe retină au apărut umbre pale de durere făcând nervul optic să se încordeze şi să se pregătească de un final măreţ. Să cuprindă ca ultimă imagine o naştere de stea şi nu zborul meu în jos. Poate de aceea nu mi se vindecă nici sufletul. El încă supurează.
       Mi-i coloana ondulată, în valuri parcă, modelându-mi hidos spatele, subţiindu-l pe partea stângă. Lipseşte puţin din mine pe partea stângă. Sunt mai săracă pe partea aceea. Şi tot ea îmi ondulează şi gândurile. Coloana. Gândesc în formă de s acum. Strâmb.
       Picioarele mi se depărtează sălbatic unul de altul. Sunt dornice să se despartă, să-şi ia rămas bun, ca partea stânga să fie independentă de partea dreaptă. Dar eu? Eu unde mă duc? În ce direcţie?

     A doua oară, când mi-am adus aminte că nu sunt un om frumos, mi-am dorit să mai pot muri o dată. Să mai uit pentru un timp.

     Uneori îmi imaginez că sunt un om frumos. Cât timp clipesc. Până mi se ridică pupila spre sprâncene. Mai mult n-ar suporta inima. Atâta fericire i-ar amesteca atriile şi vetriculele. De aceea îmi imaginez foarte rar. De teamă. Mi-e teamă ca nu cumva să ajung să cred că sunt un om frumos. Mi-e teamă ca nu cumva să cred cu atâta tărie că sunt un om frumos şi să devin unul. Nu mi-ar plăcea să fiu un om frumos. E plictisitor.

      Acum, când îmi reamintesc voluntar şi insistent că nu sunt un om frumos, ca nu cumva să cred altceva despre mine şi să-mi deformez realitatea şi aşteptările, nu-mi mai doresc să mor. Ar fi prea uşor şi deloc sângeros. Şi care mai e farmecul de a fi un om nefrumos dacă nu mai suferi?

Straini

                      "Nu vă rugaţi pentru fericirea mea netoţilor, eu nu o fac. Altfel n-aş mai scrie."

          Străinii care trec pe lângă mine îmi aburesc gânditor retina. Îmi înfloresc ochiul, îl măresc, îl  umflă şi-l explodează. De aceea-mi par ochii dezgoliţi. Mi-i nimicesc străinii, când se uită prea adânc în mine, ghicindu-mi miezul de om strâmb, cu absoluturi intangibile.

         Dar eu iubesc străinii, chiar dacă mă orbesc şi-mi fură realitatea. În fiecare zi mă îndrăgostesc de câte un străin, când trec pe lângă el, pentru mai puţin de-o clipă. Dar e suficient. Ne iubim atunci cât pentru o viaţă întreagă şi încă jumătate. Intens şi dramatic încât ni se mută inimile pe partea dreaptă de haosul trăirii. Ne izbim piepturile, ne ciocnim oasele şi ne smulgem pieile. Ne sufocăm şi ni se face scârbă de noi, ne uram, ne plângem unul pe altul şi  ne trăim până ne cunoaştem fiecare tresărire. Până ne învăţăm ritmul respiraţiei şi stropii toţi de sânge. Atât de năucitor ne iubim încât ne uităm unul pe altul apoi. Ni se uită trupurile şi minţile, simţurile şi neliniştile de frică, de groază, ca nu cumva să mai anulăm universul şi timpul, să nu mai decolorăm oamenii şi să sfărâmăm cerurile. Să nu mai deşirăm realităţile care nu ne conţin pe amândoi în acelaşi timp, în aceeaşi persoană.

          Sunt doar doi paşi. Timp de doi paşi ne intersectăm vieţile şi trăim unul într-altul, fiind oriunde şi nicăieri. De la primul pas până la al doilea ne iubim până uităm să mai facem altceva, până uităm să mai existăm, iar după al doilea pas deja nu ne mai ştim, nu ne mai înţelegem.
         Îmi place să iubesc străinii, că rămâne în mine o dungă de euforie trecătoare, dar de n-aş uita cu cine şi cum ne-am  iubit m-aş ucide. Cu un străin mă iubesc absolut, plenar  încât mi-ar fi greu apoi să-mi mai imaginez altfel existenţa.

       Dar acum de ce n-am uitat complet? După ce m-am iubit cu străinul acela cu mănuşi negre de ce n-am uitat? De ce-mi amintesc, încă, unde ni s-a ars carnea când ne-am atins? Sau unde ni s-au învineţit ochii când ne-am privit? De ce îmi pare cunoscut gustul buzei lui? Şi cum de ştiu în ce parte a pieptului îi face pielea cute atunci când zâmbeşte? Nu-mi place când oamenii încep să nu-mi mai fie străini.
     Aş fi vrut să mai fim străini. Încă puţin, poate încă o viaţă şi abia apoi să ne amintim de noi.

     
     "De ne-am da foc, care dintre noi, îngere, ar arde primul?
     Dară dragă, noi ardem de mult şi nu ne mai terminăm. Nu-i suficient să porţi Edenul în geantă ca să nu ţi se facă scrum sufletul."

Terapie prin îmbrațișare

     "Mi-ar mai trebui o viaţă ca să te iubesc pe tot şi încă jumătate ca să încep să mă satur de tine."


     Oamenii îşi îmbrăţişează trupurile. Privirile şi vârfurile degetelor. Oamenii îşi îmbrăţişează buzele şi obrajii. Şi atunci când se îmbrăţişează le rămâne în corpul lor, pe piele, câte puţin din celălalt. Şi-l asimilează. Avem în noi câte puţin din fiecare persoană pe care am îmbrăţişat-o. Se plimbă prin noi câte un zâmbet, un iris negru sau un obraz mat şi rozaliu. Se plimbă în noi câte o buza sau jumătate, câte un deget sau mâna toată. Şi noi ne plimbam prin alţii, fără să ştim, obosindu-ne picioarele pe cărări, sau mainile pe cârmă . De aceea după ce ne îmbrăţişăm nu vom mai fi niciodată la fel, pentru că nu vom mai fi compleţi. Şi atunci mă întreb, mai rămâne ceva din noi după ce dăruim îmbrăţişări celorlalţi? E însăşi existenţa preţul îmbrăţişărilor?

     Aş vrea să te îmbrăţişez de atâtea ori, încât să nu mai rămână nimic din mine în mine, să fiu toată în tine, să mă încorporezi în trupul tău, să mă adopţi şi pe mine.Dar mie mi-e atât de multă singurătatea câteodată că-ncep, speriată, să mă îmbrăţişez singură, de teamă să nu mi se încreţească pielea, să-mi crape şi să-mi zboare miezul spre neant. Că aşa am auzit. Oamenii care rămân neimbratisati se sting cu fiecare respiraţie. Şi-mi trag de braţe, le întind până se lungesc, până le pot împleti în jurul trupul tot, pe care îl strâng, golindu-l de aer, uscandu-l, să-l pot cuprinde pe tot. Dar oamenii îmbrăţişaţi cu patimă se duc spre etern după ce braţele se desprind pe trup. Cum ar mai putea ei trăi după ce au cunoscut apogeul existenţei? Măcar se sting împliniţi, cu absolutul în sine.
Eu... eu mă îmbrăţişez de fiecare dată la sfârşit. Toate sfârşiturile. Când se lasă cortina. Când ne strângem undiţele, când închidem umbrele şi ne dăm jos din bărci.


  " Cândva, la magazinul din colţ, se vindeau îngeri. I-am cumpărat pe toţi, de teamă să nu-mi fure cineva vindecarea. Dar poate că nici nu există. Vindecare. Îngerii sigur există."

Ploi bacoviene

          "De când am aflat că există puţin Eden în călcâiul fiecărui înger am în geantă talpa retezată a unui zburător. Port cu mine Edenul."

    Plouă în oameni. Pentru că-s murdari. Nervos. Le şterge conturul şi le spală pupila. De prea mult negru. Până se dilată-n ceaţa nefirii. Le spală inima de prea mult roşu în bătaie şi plamnii de prea mult aer în sistole. Plouă şiret, ocolind umbrelele din vene, găurind şi zâmbet şi buză.Buza inferioară, că pe ea se scurge toată ploaia. Şi-s oamenii plin de ploaie, apoi. Până la refuz. Şi dau pe dinafară. Le ţâşneşte apă prin degetele de la picioare şi prin nări. Plouă din oameni, confuz. Murdărind asfaltul de miez şi de simţire, ondulând tăcerea în siroiri de năluci oarbe.
    Plouă în îngeri, descompunându-i în lumină, pe pervazurile blocurilor şi-n vitrinele cu Descartes, micşorându-i măreţia. Plouă greţos, cu arome de etern, smulgandu-le zboruri din pene şi grăbindu-le căderea. De aceea umblă îngerii pe pământ. A plouat prea mult în ei şi sunt prea grei să-i mai poată ţină văzduhul în înalt. Şi-apoi plouă cu îngeri, peste creştetele oamenilor, deformandu-le trăirea.
    Şi plouă şi-n mine. Cu oameni şi cu îngeri. Pe-nserat, în zilele cu Steve Vai la ureche. Şi încep să cred atunci, că te-aş mai iubi o dată Străine. Dar asta-i doar dorinţa ploii din mine. Poate că ea te-a iubit şi prima dată. Şi-a plouat o dată şi cu tine. Insistent. Până m-ai inundat. Mi-era teamă să mai deschid ochi şi gură ca nu cumva să te reverşi, să te descompui, să te pierd. Acum a încetat să-mi mai plouă cu tine. Mi-eşti doar un călător prin sânge.
    Şi-n mine plouă bacovian, rasarindu-mi pe limbă bolovani şi mucegai, atunci când îmi număr fad, vânătăile din genunchi. Plouă liniştitor, cu iz de romanţe prăfuite din magazinele de vechituri. Plouă  într-un continuum sonor. Şi-n mine va fi toamnă şi va fi ploaie cât am să respir.

"Plouă-n îngeri şi îngerii plouă peste oameni. Plouă în oameni şi-n mine plouă cu îngeri şi cu oameni."

Răzvrătire

                                "Mi-e poftă de moarte, ar spune nebunul."

    Dacă aş comite o crimă aş folosi un pantof. Acela roşu şi lăcuit, fără pereche, de sub pat. Prea-l şterg de praf când mă înghesui toată în el, ca să-mi miros şi să-mi amintesc toate drumurile.C-am mers mult cu un singur pantof. Aşa-s nebunii, mi-am spus. Merg cu un singur pantof, doar în zilele impare, să se asorteze. Şi aş omorî cu pantoful acela toţi oamenii care oftează pe stradă. Ei oricum mor câte puţin când expiră adânc.Ca şi cum s-ar consuma pe ei şi toată existenţa lor într-o singură expiraţie, iar în ei ar rămâne un vid de care nu sunt conştienţi. Ei ştiu că-i doare ceva dar nu ştiu ce. Îi doare absenţa lor din ei. Şi de-aia i-aş omorî. Ei doar cred că există, iar eu i-aş strivi. De fapt le-aş strivi convingerea. Şi oamenii s-ar împuţina, până când ai putea să-i strângi în pumn pe toţi...

    Dacă aş comite o crimă mi-aş folosi unghiile.Aş sfâşia pielea de pe oamenii cu ochii mici. Ei nu mai cuprind realitatea toată într-o privire şi-i dor ochii. Ei se sufocă oricum, când li se apropie pleopele, că se închid, ermetic. Ca într-un vid. Se sufocă cu sine, că-s prea plini de ei. Am întâlnit odată un orb. Îmi spunea că nu-i prevăzut cu gaură de supraplin.
    Acestor oameni le-aş smulge pielea de pe ei cu ungiile-mi strâmbe, le-aş deschide cutia toracică, să nu se mai sufoce, să le iasă sinele în lume, să se aerisească de ei.

Dacă aş comite o crimă cel mai probabil aş folosi foarfeca din sertarul plin de libelule presate. Cu ea mi-am retezat jumătatea stângă a corpului, când mă incomoda. Era prea emotivă. Cu ea aş sfârteca şi oamenii fericiţi. Le ajunge. Să lase restul fericirii şi pentru ceilalţi, să n-o consume ei pe toată Sunt mulţi care într-o viaţă îndelungată nu ajung la fericire, nici măcar nu trec pe lângă ea, poate pentru că alţii îşi însuşesc fericirea lor.

    Dacă aş comite vreodată vreo crimă aş folosi şi pantoful şi unghiile şi foarfeca. Toate deodată, să fiu convinsă c-am murit şi nu mă mai întorc înapoi. În fond, cât de puternică pot să fiu? Doar am mai murit de câteva ori până acum...

                "Dacă ai  comite o crimă, ce armă ai folosi, îngere?
                Aș aprinde un chibrit în tine, să se facă lumină."

Îngeri beți.

    " Nebună. Eu vreau să fiu nebună când am să fiu mare. Ăsta e visul meu. Nu-l furaţi capete netoate.  Faceţi-vă altul mai măreţ v-aş spune, dar nu-i nimic mai măreţ ca nebunia."

-Spune-mi o pasăre care migreza. Dar nu oricare. Spune-o pe aceea care te doare când pleacă. Care îţi sfărâmă existenţa şi-ţi anulează trăirea. Cea care te aruncă în dramatica stare de om mizerabil.
-...
-Iubirea. Să şti tu că iubirea e o pasăre migratoare. Ea pleacă spre suflete mai calde când le trece anotimpul.
-Şi se mai întoarce? Se mai întoarce vreodată?
-Se-ntorc, se-ntorc. Toate iubirile se întorc, dar vezi tu, ele nu se întorc niciodată acasă, acolo de unde au plecat, pentru că uită. Iubirile sunt păsări haotice şi aşa ajungi să te îndrăgosteşti de altcineva. Pasărea ta poate oricând să ajungă la altcineva.
-Dar dacă nu vreau să mă îndrăgostesc de altcineva? Dacă eu vreau pasărea din anotimpul trecut?
-Pasărea de anotimpul trecut rămâne doar atât. Pasăre trecută. Nu-ţi întinde privirea după ea, ei i-a trecut vremea. Or să vină la tine multe păsări, cu pene mai frumoase şi cu ochii mai senini, cu zboruri largi ce cuprind eternităţi. Prinde-le zborul. Prinde măcar una. Fii pescar de păsări! Încearcă!
-Dar sunt atât de multe. Pe care din ele?
-Asta e alegerea ta. Pasărea pe care o prinzi e iubirea de care o să ai parte. Nimeni nu ştie de dinainte cum va fi pasărea ta. Nici măcar tu. O să descoperi la momentul potrivit şi atunci vei decide dacă o vei păstra sau îi vei da drumul.
-Te-am recompus din rom. Ştiam că îngerii beţi sunt incoerenţi, de aceea le dau drumul pe Pământ. Să sperie oamenii.

        "Nebunii sunt cei mai fericiţi. Într-o zi sper să devin şi eu nebună. Prin uramare, fericită."

Diagnostic vag: Krankheit des Vergessens

     "-Tu, tu ar trebui să suferi de Alzheimer.
      -Am să-ncerc, am spus eu naivă."

    Şi-am încercat. Am găsit uitarea într-un punct negru de pe perete. Şi punctul s-a mărit şi-a-nceput să sângereze. Îi curgea apă din încheieturi. Mi s-a scurs pe bocanci şi peretele s-a deformat. Iar punctul a început să radă la mine în a şi în u, comprimând toţi pereţii din camera, aplatizandu-mi plămânii.

    Am uitat prima dată să-mi deschid ochii. Cine-a spus că orbirea nu-i frumoasă? Era întuneric prin mine şi pe lângă. Pe sub tălpi şi pe buze. Îmi stătea noaptea necoaptă pe sub unghii . Mă înghiţea. Treptat. Trăgându-mă pe nas cu tot cu aerul acela saracacioc în fibre. Mă savura-ntunericul. Dar el niciodată n-a ştiut că-mi plăcea. Îmi plăcea frigul ăla şi nimicul din el. Golul sufocant ce-mi dezmembra cutia toracică.

    Am uitat cum să mai fiu barcă cu velele nebune în vânt. Cine-a spus că nu poţi umbla cu barca în lume pe sub apă?  Poţi. Am mers invers, cu capul în jos, până m-am izbit de-o stâncă, la tărm de nebunie. Ajunsesem atunci la marginea unui pătrat. L-am descompus în discuri de vinil şi am început să-l cant. Eu cântam la pătrat şi nimeni nu m-auzea.

    M-am uitat pe mine. Într-un moment de surzenie completă am crezut că sunt o ploaie. Şi-atât de tare am crezut încât sub mine, pe asfalt, se făcuse o pată umedă . Şi pata s-a mărit şi s-a lărgit. Am plouat în ziua aceea atât de mult încât aveam un lac sub mine, iar gândurile mi le strângeam în mâini, de teamă să nu le ud.

    Când nimeni nu mă vedea am început să cred că sunt un evantai. Şi-am început să suflu atât de tare încât mi se desprindeau bucăţi mari din scoarţa cerebrală. M-am întrecut cu un alt vânt. Până la poarta din colţul străzii. L-am lăsat să câştige. Mi-a plăcut să-l privesc şi să-l imit din urmă. Ne-am împletit densitatea pe-o castană decojita şi-apoi am leşinat. Halucinaţiile îmi degradau creierul.
Am uitat  aproape să exist, dar nicio secundă n-am uitat de tine.

    "Am avut şi Alzheimer. Îndeajuns de mult încât să-mi dau seama că mai întâi de toate sufăr de tine."

Iubiri

     "Sunt mai frumoase ploile decât oamenii.O dată m-am îndrăgostit de una. De o ploaie. Ne-am iubit scurt, dar memorabil."

    Eu iubesc puţin sărat, cu gust de spumă de val, şi palid pe sub creier. Incretindu-i suprafaţa, deformandu-l în porturi pentru păsări.
    Iubesc daltonist. O dată te-am confundat în verde, iar altă dată te-am pierdut în roşu. Te-am iubit atunci fugitiv, pan-ai dispărut la capăt de cerneală.
    Iubesc cu cortina ridicată şi scena plină de mine. Eu actorul. Eu omul cu vise. Eu străinul din gara cu praf şi pânze de păianjen. Eu gondolierul şi călătorul printre suflete. Eu pescarul de nori. Am multe euri în mine. Câte unul pentru fiecare nouă zi. Şi-l îmbrac simplist, în fiecare dimineaţă. Ca hainele de sărbătoare. Mă bucur şi îmi sunt ochii calzi şi grei de uimire. Şi toate eurile îşi joacă iubirea pe scenă. Slab, cu stângăcia începătorului, şi public puţin, capete zburlite aruncate în câteva scaune groase, cu o stofă grena, sângerie.

    Iubesc interplanetar. Aproape ca o supernovă. Luminos şi energic, prăbuşindu-mă în mine însămi.
    Şi inegal. Îmi place să iubesc inegal. O dată am iubit doar cu un ochi. Acum el clipeşte mai des şi mai melancolic. Altă dată am iubit cu un deget. Un vârf de deget.Acum l-am retezat. Zâmbea zeflemitor la mine. Şi cu un sfert de suflet. Ploaia aia îmbuteliată într-o ceaşcă de cafea am iubit-o cu un sfert de suflet şi jumătate de măsea.
    Iubesc şi egal, dar rar. Puţini sunt cei care merită. Iar eu aproape am uitat cum e să iubeşti egal.Cu tot sufletul.Cu toate măselele. Cu toate cele 10 vârfuri de degete şi cu ambii ochi.

    Eu iubesc epuizant. Ca alţii. Nu există sindromul de oboseală cronică. Oamenii sunt iubiţi mult prea intens. Până la extenuare. Şi-i oboseşte. Prea multă iubire, pe unii, îi oboseşte.
    Eu iubesc din la minor. Fără semn la cheie. În ton, semiton, ton, ton semiton, ton , ton. Şi-abia apoi încep să fiu om.Uneori iubesc puţin malign. Pe sub arcade şi prin ele. Niciodată monoton.

    Eu iubesc mai întâi în zigzag. Cu respirul sacadat în fiecare colţ şi cu miocardul relaxat, îndelung pe linie.Şi-apoi încep să iubesc ca motorul unei Impala din '67. Doar puţin zgomotos şi reconfortant. Cu eleganţa trecutului uitat şi parfum de mucegai, cu o pată de rugină lângă stopul de "antilopă africană".


                    Nimănui nu-i place cum iubesc. (?)