Albastru. Marin și celest

                                                    Lasă-mă să te străbat în zbor, iubire...

        Ai putea să-mi fii cer, cu tot cu nori și cu ploi, cu umbrelele și inimile apuse de sub el. Mi-ai fi cerul de deasupra aripilor că doar știi cât de mult îmi place să zbor. Iar eu aș zbura. Prin căldura trupului tău. Prin tăria parfumului și neliniștea buzelor, să-ți surprind existența, să ți-o trăiesc, să o consum...

        Și mare. De te-aș ruga mi-ai fi și mare. Cu bărci și pescari înfometați, cu melodii marine și porturi pustii. Că doar știi ce delicat îmi surâde pielea când o zgârie lacom albastrul sărat al valurilor. Și eu aș înota. Împotriva curentului, a sângelui, prin tine, călătorindu-te...

       Și-atunci m-ar micșora albastrul de sub și de deasupra mea. Din mine. Mi-ar presa trupul și mi-ar îngreuna tâmplele. Ar suferi cerul și marea în mine, că le încurc împlinirea prin existență. Cu ce voluptate s-ar iubi, în frumusețea lor nudă, cerul și marea, de n-ar fi oameni. S-ar contopi norii-n valuri și nisipul s-ar risipi în fibra cerului. Ce tablou sfâșietor de frumos ne-ar fi atunci realitatea... 

       Dar, departe de ochii lumii, în mine, deja se dezlănțuie întinderi de albastru nemărginit. Cred că tu știai deja în ce nuanțe ar trebui să-mi bată inima, căci nu-mi mai sunt poezie goală de când mi-ești tu si mare și cer.

                                                 Albastrul face bine la suflet. Tu faci bine la suflet.

Dialoguri

      Nu mi-am fost niciodată bolnavă cu adevărat... până acum. Să nu mai stii a te scrie, să-ți paralizeze sufletul, asta este boala cea mai gravă de care poate suferi un om ce aspiră la absoluturi albastre.

         Mie îmi paralizase sufletul și-ncepuse a deveni legendă ștearsă de timp. Începuse să miroasă în mine și oamenii strâmbau un pic din nas când treceau pe lângă mine, iar câinii mârâiau un pic înfundat. Mirosea a pământ, a mocirlă, a frică. Așa miroase sufletul când se pierde, când nu mai știe cui aparține și nici ce are de făcut cu viața lui. Cui să se ofere. Mirosea a suflet stricat.
       Îți spun eu, să moară poezia din tine, să stai cu sufletul nud în bătaia vântului și vântul să-l ocolească, asta-i boala! 

         Nu am mai știut a mă scrie, o făceam cu stângăcie, cu sufletul nelimpezit înca și cu degete secate. Dar astăzi m-am trezit beată de cuvinte, iar picioarele îmi erau plouate de cer. Mi se spăla cerul deasupra capului într-o tăcere pătrunzătoare . Oricât mi-am lipit urechea de văzduh nu l-am auzit cântând la duș și nici pe săpun se pare că nu a alunecat căci cerul e încă la locul lui.

       Unde îmi ești îngere, să ne așezăm la o masă și să servim câte o felie de lumină? Ajută-mă la curățenia asta sufletească și nu te mai ascunde ca nebunul în absoluturi la care nu pot să ajung nici zburând. De-ai să zbori așa de sus o să rămai fără aer, iar eu nu știu încă să resuscitez îngeri. N-am învățat. Iar să-ți suflu în aripi nu mai pot fără să mă ia amețeală. Am suflat în ale mele până am ajuns la terapie intensiva, că tot oxigenul din mine, stors din toate celulele, se afla sub aripile schilodite de mirosul pământului. Când aripile se apropie de pamant încep să se ofilească, să moară. N-au fost născute spre a se odihni în țărână, ele se pot odihni în popasurile cerului, în nuanțe de albastru infinit.

       Tu unde te afli? Cât de aproape de volatizare zbori? Trimite-mi o ilustrație și trece cu vedere absența datorată bolii pe care unii oameni o numesc fericire. Tu ce crezi?

Actul I. Mâinile

Aseară, în plin delir, m-am îndrăgostit de mâinile tale. 

      Atunci când îți sărut mâinile mi se decolorează buzele și frigul ce le cuprinde atunci când se desprind de pielea încheieturii tale îmi umbrește treptat văzul. Dar numai într-un întuneric absolut și într-o pierdere a firii prin tulburarea violetă a sufletului aș putea să-ți simt și carpienele și metacarpienele topindu-mi pielea, arzându-mi carnea, spânzurându-mi capilarele, lipind poezia din tine de oasele mele.

     Respirația mi-a ancorat undeva lângă falanga a treia distală și s-a întrerupt brusc când a simțit mirosul pielii tale amețindu-i simțurile, iar retina a început să alunece la nesfârșit dinspre semilunar spre trohlee, învățând orificiile, cutele, proeminențele toate...

     Și-apoi, din dorința de a mă înălța din propriul neant, ți-am presat mâinile pe propriu-mi corp, adâncindu-le în mine, sărutându-mi cu ele hipodermul. Iar cutele tale s-au împerecheat, în liniște, cu ale mele, creând în mine șanțuri subțiri de nemurire 

    Îmi sunt mâinile tale peste tot pe mine, și-n mine, că le-am iubit și cu picioare și cu genunchi, cu fiecare nară și cu amândoi obrajii.

     Mi-a mai rămas doar să le înghit. În seara asta permite-mi dară s-ating absolutul din mâinile tale!

Ce-o să mă fac, oare, cu atât tu?

Acte de iubire. Inceputurile.

    În ce nuanță a urâtului mi-am ucis sinele până acum? Și câți pictori au refuzat să-mi mânjească, pe o pânză, măreața-mi nefericire?

      Se spune că momentele pline de extaz, de beție a sufletului, le simți cel mai bine în plămâni, fără ca frumusețea lor să dispară sau să se diminueze. Intensitatea clipei o simți din lateralul inimii până la coaste, pe ambele părți ale pieptului și posterior, către coloana vertebrală. 

       De aceea, prima dată mi te-am gustat cu alveolele, iar când parfumul tău le-a inundat în valuri, cred că de teamă să nu se evapore, sau să nu dispară, l-au înghițit cu poftă. Și te-au înghițit și pe tine. Printr-o inspirație puțin forțată te-au înghițit pe tot. Te-au vomitat și te-au înghițit iar și iar săptămâni întregi. Acum s-au oprit. Nu mai știu care parte din ele ești tu.

       Prima dată mi-ai devenit alveole.Toate alveolele. Așa mi s-au îndrăgostit plămânii de tine. 

Într-o zi de 28. Alt muzicant, altă partitură, alt moment al frigului și alt anotimp al pielii, al cărnii, al sângelui...

Navigare launtrica.

                                                   Don't die so far from the sea, darling.

      Când mă scufund în mine îmi simt oamenii dureri și respirațiile valuri lungi și libere, durerile corăbii și sufletul port.

        În vârtejul inimii am nave naufragiate și veșnic o dungă verticală și muzicală de haos că-n zilele cu gust de fier nu-mi știu cine sau ce sunt. Preț de-o clipă mi-am fost un trăsnet purpuriu și aproape o viață mi-am fost umbră scuipată în văzduhul aspru, concentrat în pustietate. De mi-s norocoasă naufragiez și eu, atunci când mi se alungesc buzele spre obraji, spre urechi, spre ceafă, până mi se aplatizează fața lăsându-mă o pată de piele.

      Și-i portul plin și sufletul cuprinzător doar când încep mările s-adie. Un bric și-un feribot se înghesuie mereu între cervicala 1 și lombară 2. Aceeași goeletă ancorează la insulele Langerhans, iar  un pachebot și un cuirasat se strecoară fiecare în câte o scizură, pe partea dreaptă amândoi, că-i jumătatea mea mai plină de mine și mai deasă-n lumină. Altfel urlă frigul a singuărate și mi se topește grăsimea de gol.

      Ancorele ruginite, neliniștite de meduze fixează, timp de un reflux, oamenii pe sub piele, împiedicându-mă să-i răstorn, să-i nimicesc, să-i scufund, că pe mine mă dor dedesupturile pielii și straturile cărnii în care ei zăbovesc. Iar farul sihastru mi-e jalnic felinar cu-n ghem de întuneric ce mi-aduce gust de albastru marin pe sub limbă și pe sub unghii. Și-atunci dispar ceruri și mări, toate-n mine și eu rămân singură, plutind înauntrul meu, în deriva.

   În portul meu mor mări și dispar corăbii. Sfârșesc marinari suferinzi de pasiunea absolutului și catargele sângeră pulpa cerului.

                     Suferindă de cianoză. Iubind albastrul prea mult mi s-a îmbolnăvit firea.

Closed.

Mă caut. Am ceva de discutat cu mine însămi. De mă zăriți pe stradă nu mă întrerupeți, încă sunt nebună.

Revin.

Anamnesis

 În mine nu-i decât un nicăieri universal. De aceea, n-am unde să mă duc niciodată. 

(Adaptare după Emil Cioran)

      Dară dragule, nu mi te-am rugat niciodat' să-mi fi zidar. Închide ochii și cu mâinile întreabă de mine. N-am să te-nvăț eu a zidi, că tu știi. Te ajut la anamneza doar, că tu, cel mai mult dintre toți, pari a fi avut o existență atepământeană.

      Înainte de a mă zidi încheietură cu încheietură, desenează-mi conturul și poziția, cu degetul, într-un praf gros de pe un Pleyel, așezându-mi desigur inima în dreptul unui Re. Nu stiu dacă ți-am spus, dar mi-e inima îndrăgostită de acest Re și pentru ea el e universul și timpul tot, pentru tine-i un punct strâmb și o clipă stângace.

     Pregătim mortarul- ploaie apăsătoare cu mai mult de 3 stropi de întuneric dens și-un sfert de zbor frânt de vânturi și de valuri.

     Câte un pic de mine și mult mortar, să nu mă dezlipesc prea rău de-am să mă împiedic de-o zebră decolorată, iar eu, iar mortar. Începi cu călcâiele și mortar, pui gambele, mortar, genunchii...și sfârșești cu capul, fară păr. Nu-mi pune mortar să-mi lipești și firele de păr, sunt curioasă cum arăt cheală. Poate așa îmi place de mine.

      Dacă mă zidești într-o zi impară zidește-mă într-o velă imperfectă, c-atunci îmi place cel mai mult să navighez. Dacă mă zidești într-o vineri, zidește-mă încet, gânditor, neoclasicist, cu simț estetic și artistic, de dimineața până seara târziu, că-i ziua mea preferată și-mi place să fiu născută atunci.

      Zidește-mă-ntr-un noiembrie târziu, într-o gură de canal, într-un fonograf sau un origami șubred. Un degrade, o dungă, un punct. Un punct și-o dungă.

     Zidește-mă în ce vrei tu, numai la sfârșit zidește-mă și pe mine în mine însămi, că poate-mi aduc aminte cine sunt și nu doar cine mă doare.

                     Golurile tale din mine le-am umplut cu hârtie creponată. Probabil de aceea nu mai simt pământ sub picioare. Plutesc în derivă.

Solilocviu sau dezlantuirea

                     
                                   Nouă de ce ne-au dat aripi de zbor în picaj, îngere?

Unii spun că te-am inventat. Iartă-i îngere, că tare sunt netoți. Ei nu-ți știu gleznele înguste, tremurânde-n gări de nori. Nu ei ți-au lins vârfurile degetelor să simtă gust de zbor și nu lor le-a rămas pe partea stânga a limbii un petec zgrunțuros de Eden rătăcit.

     Doar eu ți-am ascultat ore întregi inima. Nu pentru că îmi plăcea cum sună. Sună ciudat, nefrumos, aritmic, murdar. Îți sună inima murdar, îngere, iar într-o singura bătaie îmi simt întreaga viață, de la început până la sfârșit, reluându-se de câte 7 ori. Într-o clipă de-a ta eu îmi trăiesc viața de 7 ori. Mă nasc o data cu bătaia, iar trupul mi se usucă treptat, dar rapid, îmbătrânesc necioplit, de-a lungul bătăii, iar la sfârșitul ei, lumea îmi aplaudă viața și-aruncă cu flori în mine. Că mereu m-am imaginat o piesă de teatru cu actori proști, replici prea puține și public incompetent. Și tu știi și nu ți se face milă de mine.

Dar eu nu îți ascultam inima ca să mi se scârbească de mine, ci ca să-ți văd sufletul nud, să știu de-ai urcat spre mine sau te-ai coborât. Spune-mi îngere, de care ești, de care-mi sunt, că-mi semeni atât de mult...

Ai țipat discontinuu când te-am mușcat, ca o salbatică, de gât. Mi-ai desprins buzele și ai țipat în mine când a început să ți se scrugă carotida pe genunchii mei. Doar una mi-ai dat voie să-ți gust, eu cu tot trupul meu. Și da, ai avut dreptate, în călcâie ți-am simțit cel mai bine viața.

Daca ei nu te văd nu înseamnă că ești o născocire absurdă de-a mea, înseamnă că le e defectă retina, sunt orbi și nu văd bine dincolo de realitate. Vino dară și lămurește-i că nu sufăr de vreo boală gravă, sunt doar nebună.

                                               Nu sunt încă în stare de fericire.

Still got the blues.

             Universul e jalnic de tu nu mă mai recunoști și eu nu te mai uit.

       Aș putea apoi să pun dop trăirii mele latente dacă tu m-ai săruta pe omoplați, halucinant, până mi-ar pătrunde buzele tale în oase, până mi-ai intra cu totul prin coaste. Iar acolo, în locurile în care ti-au murit nevrotic buzele, împlinindu-mă pe mine, mi-ar răsări două aripi schiloade cu poftă de zbor. Și-n locurile în care nu m-ai săruta, că n-ai destule buze să-mi acoperi trupul tot, mi-ar năvăli sângele-ntreg, împungându-mi pielea, învinețind-o, descompunând-o-n azi si-n ieri. Astăzi e de două ori ieri.

      Și de-asta te rog. Hai să-ți înmulțim buzele pe trupul meu, să nu-mi mai fie petele început de moarte. Să le sădim printre degete, în fiecare genunchi si-n spatele lor. Să-mi crească de la nord la sud, în fiecare punct, o buză de-a ta. Aș începe să-ți fiu Dumnezeu atunci, doar pentru că-ți cultiv buzele? Și de ce n-aș încerca să te cultiv pe tot? Ca să nu-mi mai crești doar înăuntru, să-mi răsari și pe dinafară...

     Dar eu mi-s fără de imaginație și nu-ți mai știu buzele, iar tu mi-esti departe, de aceea mi-e trupul tot vânăt si eu n-am aripi să zbor și nici loc în mine să mă ascund.

      Unde mi te termini? Unde incep eu?

        Mi te-am făcut mormânt.