Still got the blues.

             Universul e jalnic de tu nu mă mai recunoști și eu nu te mai uit.

       Aș putea apoi să pun dop trăirii mele latente dacă tu m-ai săruta pe omoplați, halucinant, până mi-ar pătrunde buzele tale în oase, până mi-ai intra cu totul prin coaste. Iar acolo, în locurile în care ti-au murit nevrotic buzele, împlinindu-mă pe mine, mi-ar răsări două aripi schiloade cu poftă de zbor. Și-n locurile în care nu m-ai săruta, că n-ai destule buze să-mi acoperi trupul tot, mi-ar năvăli sângele-ntreg, împungându-mi pielea, învinețind-o, descompunând-o-n azi si-n ieri. Astăzi e de două ori ieri.

      Și de-asta te rog. Hai să-ți înmulțim buzele pe trupul meu, să nu-mi mai fie petele început de moarte. Să le sădim printre degete, în fiecare genunchi si-n spatele lor. Să-mi crească de la nord la sud, în fiecare punct, o buză de-a ta. Aș începe să-ți fiu Dumnezeu atunci, doar pentru că-ți cultiv buzele? Și de ce n-aș încerca să te cultiv pe tot? Ca să nu-mi mai crești doar înăuntru, să-mi răsari și pe dinafară...

     Dar eu mi-s fără de imaginație și nu-ți mai știu buzele, iar tu mi-esti departe, de aceea mi-e trupul tot vânăt si eu n-am aripi să zbor și nici loc în mine să mă ascund.

      Unde mi te termini? Unde incep eu?

        Mi te-am făcut mormânt.

Endlösung. Zboruri absolute.

         Din colectia "Nu ne-ntamplam": 

     Nu mă cunoaşte nimeni pentru că n-am scris niciodată despre mine. Am scris întotdeauna despre el. Şi dacă nu v-aţi dat seama până acum înseamnă că am fost un scriitor acceptabil şi un magician iscusit.
     Eu n-am scris niciodată despre mine...

    Ai văzut poate, trecând pe lângă tine, oameni cu umbrele de zahăr deasupra capului chiar şi când ploile se ascundeau în colţuri de cer...
    Se spune că sunt unele zboruri în care îţi tremură vocea atunci când vrei să decolezi şi ţi se încordează venele când simţi vântul sub tălpile crăpate de mers, de oboseală. Sunt unele zboruri în care aripile se deschid larg, atât de larg încât oasele te dor, iar coastele ţi se sfărâmă doar pentru că ai  vrut să cuprinzi văzduhul tot dintr-o bătaie şi cerul întreg într-o clipă. Dar durerea o simţi ca prin vis pentru că niciodată nu ai mai zburat aşa. Niciodată nu ai mai ordonat norii pe cer în funcţie de formă şi culoare. După miros şi vechime. Astfel încât în nord aduci norii aceia cu medalioane groase la gat. Şi-n partea cealaltă, spre miezul sudului, aduci nori Cancerului, să le fie doar lor frig, şi durere în piept. Şi pământul se cutremură atunci când norii râd nervoşi, deranjaţi de ordonarea lor pe cer."Sunt nori independenţi", mi-ai spus prima dată. "Lor le place să decoleze din fabrici cu mult fum şi să aterizeze deasupra magazinelor cu brăţări vintage şi păuni pe evantaie. Ei se pitesc pe străzile unde paşii se răresc şi miroase a gol. Sunt nori haini şi-ţi plouă când vor ei, nu când îi tragi tu de siretele bocancilor". Şi eu am încetat să mai trag norii de şirete, înghiţindu-mi zborul cu noduri, lăsându-l să se ducă pe gât, adânc în mine.
    Sunt unele zboruri în care respiraţia ţi se întrerupe de la prima bătaie din aripi, până la ultima. Şi te sperii pentru că îţi simţi plămânii urlând după aer, măcar o celulă, oricât de firavă şi naivă ar fi ea. Iar inima ţi se deformează de teamă, de dorul aerului pe partea stânga, în atrii şi ventricule. Iar aorta se dilată în corp, aducându-ţi aminte de pescăruşii de sticlă ce-i purtai haotic la mâna, împletiţi pe brăţară.
    Sunt unele zboruri în care întreagă viaţă îţi trece pe dinaintea ochilor. Şi îţi aduci aminte de tăieturile din palmă când ai spart statueta aceea cu ochii de smarald. Şi vezi tatuajele de la gumă pe umărul drept. Ce ciudat se uită la tine şi acum capul acela de dragon. Simţi parfumul de migdale şi ploile din zilele pare.
    Sunt unele zboruri pe care nu credeai niciodată că ai să le faci. Nu-ţi imaginai niciodată că o să ai curajul să te desprinzi de sol, să te laşi pe tine în urmă. Sunt unele zboruri în care nu mai contează cât suferi pentru că totul este atât de sublim şi absolut şi perfect, încât nicio durere nu mai pare de nesuportat, iar tu continui să zbori. Zbori cu ambele aripi până oboseşti şi apoi începi să zbori doar într-o aripa, apoi într-un fir de zâmbet, apoi într-un fir de suflet, apoi într-un licăr de speranţă. Şi zbori cum n-ai mai făcut-o niciodată şi poate nici nu o să o mai faci. Dar orice zbor e urmat ,inevitabil, şi de o aterizare. Şi oricât de mult te-ai zbate să rămâi în aer, oricât ai încerca, fără să vrei, fără să fi întrebat, aterizezi. Forţat. Aşa se spune.
    Un zbor al cărui preţ suprem este însăşi existenţa.Şi întreagă lume înmărmureşte când te vede pe tine adulmecând cerul, despărţindu-l cu aripile în două. Văzduhul de deasupra ta şi cel de dedesubt.
    Dar astfel de zboruri se obţin numai cu preţul unei dureri existenţiale.Aşa sunt unele zboruri...

    Şi-apoi apare teama de a mai zbura vreodată ca nu cumva acest nou zbor să-l eclipseze pe celălalt. Ţi-e greu să-ţi mai dezlipeşti picioarele de pământ şi să te ridici pentru că nimeni nu îţi garantează că vei reuşi, ca şi ultima dată.Şi oricât de mult ţi-a plăcut să zbori, teama de un eşec îţi leagă aripile la spate. Le netezeşte.Le îmblânzeşte şi le domesticeşte. Le învaţă să uite să zboare.Le învaţă să meargă. Şi astfel începi să-ţi foloseşti aripile pentru mers, chiar dacă ele lăcrimează la fiecare pas, eventual se vor obişnui.
    Şi de teama de a nu se prăbuşi în zbor mulţi oameni îşi smulg penele din aripi şi poartă umbrele de zahăr mereu deasupra capului ca nu cumva ochii să râvnească la absoluturi imposibile. Sau cel puţin aşa spune legenda.

    Eu n-am scris niciodată despre mine. Poate ar trebui să-mi dezleg aripile şi să privesc încrezătoare spre cer. Dacă mă străduiesc următorul zbor va fi mai bun ca cel pe care tocmai l-am încheiat în genunchi.

                     Sfarsitul colectiei.

Exista-ma!

 
        Din colectia "Nu ne-ntamplam":

     Exista-ma!Cum sti tu mai bine.Dintr-o spranceana incruntata,cu jumatate de ochi in partitura,cu la-uri pe varf de limba si un diez dilatat intre degete.Dependent de vesnicii,sfaramandu-mi pupila spre inainte,spre departare in cercuri de ploi nefrumoase,limitate.

 Sa ma existi intens,singur sau din durere,pana la epuizare,pana mi-ai sfasia panzele si carma sufletului meu calator,pana mi-ar intra apa la babord,si pana-ar cadea stele de mare de pe cer.Exista-ma  mirat,sub forme de elipse ca inima sa-mi zboara de sub coaste si eu sa uit a mai fi om...

    Sau ne-exista-ma!Cum preferi!Cu scarba trupului nascand goluri de ferestre,despicandu-ma-n friguri si-n existente verticale .Amortindu-mi sinele,zdrobindu-mi tamplele,sfasiindu-mi pieile.Ne exista-ma!Plangandu-ma cu limba,inecandu-ma in articulatii de barci ,ratacindu-mi eul in vanturi tarzii si monotone.

   Ne exista-ma-n tacere,pana la epuizare.Si-n mine sa se nasca,neobisnuit,scara lui Iacob cu trepte din aripile-mi retezate.Ne exista-ma tragic!Cu oase obosite ,nascandu-ma iluzie si-n lumea simultana sa-mi fie trupul minimum de forma.

     Canta-ma!Spulberandu-mi trairea si cenusiul vertical.Canta-ma in absolut,smulgandu-mi ochiul drept ca sa fim mai multi,noi, orbii,si-mi smulge dara gura sa fim mai multi noi cei flamanzi de tine.Canta-ma-n ecouri sparte si coruri de pescarusi bolnavi de mare.Canta-ma innoptat,pana-mi cade un strigat rupt si o coasta alungita-n vid.

  

     Tace-ma!Din ce in ce mai tare.In coloane de infinit si-n noduri de cuvinte.Tace-ma sfios!Sa rasune in mine moartea ta si-o urma de albastru.Tace-ma din ingeri,ca-ntr-un crescendo luminat de stele si de ploi,de timpuri si de noi...

                                                Exista-ma sa te exist si canta-ma ca sa te tac...

Cantec de Lebada

                                            

                                                                          

                    Din “Jurnalul unui om stramb”:

                                                                   "Tăiaţi-mă că sânger.

                                                                             Sângeraţi-mă ,ca să mor!"(Nichita Stanescu)


    Îmi chinui zborul penelor până ce aripile din care s-au desprins se vor înalta dincolo de orizonturi,acolo unde mă privesc poeţi cu capetele sculptate în friguri şi plânsete transparente.Mi-am mai scris o poezie.O rană.O poezie e o rană.Rănile mi le scriu singură,oase lucioase-n pieptul gol cu inscripţii postume.Poeziile mi le scriu singură.În delir,sufocandu-mă parcă.Încercând să spânzur timpul,să despart cerul în două,dinspre frunte,pantrunzator spre umbra pietroasă cu picioare-nfipte-n maci cu muchii de albastru.Prea mult albastru.De mătase.Îngheţat pe spinarea-mi solzoasă,trasată cu linia printre noduri de mări ce călătoresc cu trenul pe-ntreg globul pământesc.Turtind polii şi deformând ecuatorul,născând piramide egiptene pe tâmpla îngustă a Amazonului şi-nflorind Columne întinse printre cimpoaie ce se revarsă-n cascade obosite de noapte,amestecând latitudini şi longitudini în gări cu oameni grăbiţi şi valize înghesuite,fumând intens pe băncile goale de timp.
    Şti,uneori,când pot să-mi văd toate secundele vieţii deodată,mă-ntreb dacă mai sunt,dacă mai exist cu adevărat sau am fost smulsă din prezentul acut.Poate că nici n-am trăit vreodată sau poate pur şi simplu sunt.Doar acum.În secundă ce tocmai se pierde.Că eu n-am timp.Şi dacă nu sunt e ca şi cum n-aş fi fost niciodată.
    Iar când arcadele-mi scrâşnesc scurt,se deschide în mine un strigăt de rai cu graniţe plane şi efemere.Şi-n disperarea-ntamplarii îmi rog urma crudă de albastru să mă coboare-n raiul meu cu stele foşnitoare şi frunze lucitoare şi-un înger răsucit din groaza vieţii sufletul să-mi ducă.
    Şi dacă ar fi  linişte,dacă nu mi-ar mai sângera gândurile,aş putea să-mi ascult viaţa.Ultima simfonie.Cu vulturi deasupra-mi şi scarabei dansatori.

  "Vreau să-mi picteze clipa un ultim zbor prin dungile de nori,un zbor cu aripa mereu întinsă,mereu nemişcată.Şi-apoi nimic."

Vreme de razboi

 Partea intai:

"Sunt o persoana nonconformista, de-as fi fost inger cel mai probabil m-as fi razvratit!"

Noi insa,muritorii, traim ca firele ploilor intr-un imens ochi albastru.De aceea si cerul e albastru, pentru ca irisul ochiului e insasi bolta cereasca.

Cad plopi in ochi, pe strada, ca nebunii, si-n zborul lor cu pene infipte-n curcubeu se pierd eternitati si clipe, dar se mai naste cate-un zeu. E abis afara printre ingeri albastriti,soldati cu mantii aurii si sabii-n aripile suspendate de comete cenusii. Nu se mai aud carduri de harpe si nici stoluri de arhangheli beti de ploi, cu trupul stins, pereche pentru stele, ci doar trompetele cioplite-n vazduhuri purpurii ce-anunta vag si simplu timpuri sumbre de razboi.
Vantul ca un afis ceresc plutitor, patrat invers de platina, cu mainile zdrente risipite-mprejur, sugruma fluturi marini cusuti de dantura muntilor la perne scobite de nori. Si cosmosu-ntreg e-o muzica tacuta a gurilor de sange-nfometate,a roiurilor de ingeri ce-asteapta-n punct, si-n puncte,si-n distanta dintre puncte.
Si de pe cea mai inalta dunga a cerului, cel mai inalt punct din care vedeam sensul intregului, ca si cum sensul ar fi insusi intregul, manjita pe aripi cu pene, cu fulgi si cu zboruri, imi intrebam gloata de ingeri razvratiti:

-Cand va fi vreme de razboi, eu unde am sa fiu?
-In avangarda.
-In avangarda? In linia intai?
           si-n linistea profunda a fiintei-naltatoare  ma-ntrebam ce nume sa dau sabiei mele ca sa-mi conduc cumplita hoarda,cu maretie, la razboi...
....................................................................................................
Si-n ceruri curgeau intunericuri atemporale, se nasteau spanzuratori cu poduri si trecatori spre nefiinta, si-ntreg ochiul in care ne aflam parea nenascut inca...

         

Far' de nimic.

                                       Din colectia “R.boy feelings”:
Erase this...
           monster.

Sunt norii fara de cer,saracii, si-alearga a nebunie suava pe peretii mei de tine goi si umbla umbrelele far' de oameni sub ele,pe drumuri abstracte-n privelisti,si ofteaza-ndelung de-atata ploaie crescuta-n vazduhuri de tine pline.

Lacrimi ghimpate-n alunecare,fara de ochi plini si densi in durere,cu mainilie-mpletite la spate si trupuri prinse-n undite de ape ce-au inceput sa pescuiasca a mea traire.
Picioare fara de trup ce-alearga ascutit,cautand curbe pline de tufe si frunze fara de pomi,cautandu-ma-n delir pe mine fara de tine.
Si degete fara de maini ,pe panze de foi scrise-n cerneala monotona cu buze crapate-n litere aspre si fraze discontinue-n inteles.
Ferestre fara pereti,pictate-n aerul rarefiat ce-mi odihneste-n gatul far' de cap si molii fara trup cu aripile naluci in zbor,gauri de cer fara directii in mers si ploi aride-n colturile gurii.
Mi-i privirea fara de ochi,si-i plina de praf,mi-e sunetul far' de urechi si-i grav in viraje,pe sosele abrupte-n varfuri de viitor suspendat in poduri fara de nume.
Iar coastele sunt far' de stern si-atarna drepte-n mine ca niste samburi grei de meteori cu glasul negru si sticlos.
Mi-s violetele fara de trup si-alerg sa le prind capetele cu cearcane sub gene,sa mi le cos la loc,in orbite goale de picioare adormite-n cosciuge.
Si ce durere tipata strident,nascand distante si timpuri,despartind ganduri si trupuri.
Mi-s eu fara de tine,cu pieptul gol si aruncata-n lume.
Sunt eu fara de tine o umbra densa si osoasa,un vid pe margini sters.

Erase me...

Taiat necesar de aripi!

                                         Din colectia “R.boy feelings”:
O să te plouă pe aripi spuneai...

şi stoluri de pietre nebune,cârduri de lovituri vişinii mi se-nclinau uşor,perfect întise pe suprafaţa diformă a spatelui,chircit în frunze de apus fluierat de aburi.
Am început să-mi ling,cu limba osoasă-n durere,două şanţuri adânci ce ţaşneau într-o armonie diagonală dintre coastele îndoite de câmpul arid al gândurilor păgâne.Şi sângele mi se-nconvoia într-o arcadă largă,barocă,în coloane,bolţi şi domuri copleşitoare.
Mi s-au frânt aripile-n mutilări de infinit sărăcăcios în ferestre clare cu perdele de lumină,amalgam de petice obscure-n scurgere de fum verzui.Îmi sunt lumile aspre-n îndarjire vie,despărţite-n cărări anoste şi articulate-n sternul nisipos,iar jalnica fiinţă mi se clatină-n cuante de secunde difuze-n simţire.
Mi-au plecat şi arterele în lume,ascuţindu-şi paşii în praful asurzitor şi despicând pescăruşii-n corăbii cu vele-ntinse pe groapa cerului marginită de sistole asimetrice.
Şi-am să te rog să nu cauţi în aripi,speriat,urme de miocard,să-i sufli în gene şi să-l cânţi.Sarută-i fruntea de noapte bună,că tare-i obosit şi-i somnul veşnic aproape,pândindu-l în diastole şuierătoare.

O să te plouă pe aripi spuneai...
eu mi-am strâns paltonul cusut în pendulări de timp şi-am zâmbit.
Nu-i nimic.Nu mai am aripi de plouat şi nici suflet de înecat.

Decantare.

                  Din colectia “R.boy feelings”:

    ce muzica moarta-n bemoluri si aspra-n flajolete ne sunt privirile straine ce nu vorbesc intre ele si nu-si imbratiseaza coatele vinetii si degetele surde-n atingere.Si gandurile- ganduri cu miscarii rectilinii pe carari inguste de trai,ce nu ni se iubesc reciproc.
    ce muzica vie esti tu in mine.Stralucind a eterna fire cu aripi sidefate zugravite-n stropi de cer,plutind si inaltandu-te continuu prin crestele haului meu aromat.
    ce muzica moarta sunt eu in tine.Cu aripi rupte-n linii discontinue si atarnate-n pereti cu conuri si bastonase de retina vulgara.Aripi ciuntite,incapabile de zbor,de-un zbor spre inapoi,tot mai inapoi,tot mai departe,tot mai spre inexistent.
    ce muzica trist rasunatoare ne sunt trupurile prea departate mirosind a tencuiala de buze-n sperante si tremur in vorbire.
E prea multa muzica intre noi, cu tente de neant ascuns in umbre pierdute-n fibre de nori destramati in zborul lor cuprinzator.
    ce muzica frageda sunt emotiile mele,vibrand a parfum de flori de gheata stranse-n gene si  roua adunata-n obrajii tacuti,fara ecou in tine.Ce muzica tumultoasa sunt emotiile tale constante,ce-mi despica trairea-n farame de liniste infernala,ce nu-si vor ecoul in mine...
E prea multa muzica-ntre noi cu nuante de gol sfasietor,de nimic existent si de orice inexistent,smulgandu-ma pe mine din mine insumi,asezandu-te glorios in locul meu,in firea mea,in intregul meu ce oricum nu mai stie sa fie fara tine la carma.

"De-am sa-nvat vreodata a muri spre a ma naste nicicand,niciunde,rogu-te vino de-mi bantuie inexistenta.Rogu-te nu ma naste,bantuie-ma doar!"

Nu ne-ntamplam!

             

                               Din colectia “R.boy feelings”:

"Cu busola-ntraripata-n coaste imi caut inceputurile -fara virgule- de comete ce gandesc a noiembrie tumultos"

As fi vrut sa-si intrerupa timpul existenta,in linii curbe,discontinue ce-si cauta crestete de colturi imperfecte.As fi vrut sa-si uite timpul trairea,sa-si opreasca pendulul in nefiinta si sa fim doar noi,sa ne intamplam numai noi,unu-ntr-altul nivelandu-ne infinitul ce ne dezbina-n gropi si vai de neintamplare,cu pasi ascunsi de trestii plangatoare
E asa de lunga vremea de cand nu mai e azi,ti-e  trupul migdalat si aromat in trairi si-as vrea sa-l imbratisez divergent,tinzand sprea neanturi nenascute,contopindu-ma in tine.Ce mozaic frumos ne-ar fi atunci trupurile-vasle prin valuri de vazduh incremenit.Ni s-ar dezarticula gandurile,ni s-ar dezordona miscarile...
As vrea sa-ti prind ochii ce miros,piano, a tremur de chitara,sugrumati in sofisme de oase crude,ce alearga -naluci prin mine.Sa-i prind sa mi gravez prin coaste,aripi destrabalate cu pene-nmuiate-n zbor de vitraliu crepuscular.

Macar sa ma saruti,sa ma iubesti macar o data,una singura,cu trupul si cu sufletul tau frumos si apoi pot sa-mi asez linistita,cu suspin cusut in sfarsituri timpurii ,ochii drept flori morbide pe-al meu mormant de inima moarta in foamea de tine.Sa pier,sa mi te caut in existenta pentru niciodata intamplare.


As fi vrut sa-mi lucesti stelar,dar al meu cer duhneste a nori beti de ploaie si pagani.As fi vrut sa fim corabie inecata-n rom,cu zambete-n furtuna si privirile luate de mana,purtata-n nicaieri de constelatii  absurde in nefire si mute-n lumina.
As fi vrut,dar esti tu hain si nu ne lasi sa ne intamplam,sa ne intamplam numai noi,devorand timpul ce-si cere dreptul la cianura noastra de apus in doi.

P.S:
                                        happy b-day R.boy!

Broken Wings!

Mii de pene albe si ciufulite,fine si timide mi se inghesuiau in gura.Limba matasoasa le amesteca haotic,facandu-le sa-mi danseze intre maxilare.Mestecam absent penele neintrebandu-ma de unde sunt.Si le inghiteam rapid,sperand c-am sa scap de ele,dar ele nu se imputinau niciodata.Erau mereu altele,stiam ca sunt altele,gustul lor era diferit,variind de la mirosuri  dulci de pin la parfumuri gingase de grau....erau locuri,parfum de locuri candva strabatute in zbor,pentru ca penele erau din propriile-mi aripi din care muscam cu nesat.Si mii de alte zboruri ce le-am lasat in urma mea imi imbratisau cu drag cerul gurii lasand in urma un gust amarui.Iar vantul ce-mi sufla candva prin aripi imi pata dintii cu o culoare pamantie.

Muscam cu furie din aripile ciufulite,iar ele sangerau abundent.Mestecam incontinuu,atingand cu varful limbii amintirii,emotii,suferinte.Nu ma saturasem sa zbor.Ma saturasem sa zbor...singura!

Pe aripi de soim!

Rataceam pe carari de amintiri revarsate peste pomii proaspat inmuguriti si mi-am atintit  privirea spre cerul calator-un cer patat de carliontii norilor matasosi.Vantul raspandea in jur o aroma veche de ganduri tomnatice,iar parfumul strident al neantului imi impletea cozi lungi ce semanau a sine de tren.Iar de la geam de tren am zarit cativa soimi ce se infruptau din vazduhul melancolic ce se ascundea-n iarba molateca.Si soimii puneau stapanire pe tinutul cerului traversandu-l si lasand in urma lor dare de libertate efemara.Privirile lor ascutite mi se infigeau  in picioarele prafuite de mers,iar din aripile lor sifonate se scurgeau nenumarate pene ce mi se razvrateau pe crestetul capului ,deformandu-mi sinele de tren.Ghearele lor zgariau aerul rarefiat si-n cioc purtau urme de soare ofilit.
Unii oameni cred ca soimii ghideaza calatorii catre destinatia lor.Altii cred ca privirea unui soim solitar aduce noroc.In timp ce un soim inainte de lupta promite victoria,iar un grup de soimi anunta probleme.