Solilocviu sau dezlantuirea

                     
                                   Nouă de ce ne-au dat aripi de zbor în picaj, îngere?

Unii spun că te-am inventat. Iartă-i îngere, că tare sunt netoți. Ei nu-ți știu gleznele înguste, tremurânde-n gări de nori. Nu ei ți-au lins vârfurile degetelor să simtă gust de zbor și nu lor le-a rămas pe partea stânga a limbii un petec zgrunțuros de Eden rătăcit.

     Doar eu ți-am ascultat ore întregi inima. Nu pentru că îmi plăcea cum sună. Sună ciudat, nefrumos, aritmic, murdar. Îți sună inima murdar, îngere, iar într-o singura bătaie îmi simt întreaga viață, de la început până la sfârșit, reluându-se de câte 7 ori. Într-o clipă de-a ta eu îmi trăiesc viața de 7 ori. Mă nasc o data cu bătaia, iar trupul mi se usucă treptat, dar rapid, îmbătrânesc necioplit, de-a lungul bătăii, iar la sfârșitul ei, lumea îmi aplaudă viața și-aruncă cu flori în mine. Că mereu m-am imaginat o piesă de teatru cu actori proști, replici prea puține și public incompetent. Și tu știi și nu ți se face milă de mine.

Dar eu nu îți ascultam inima ca să mi se scârbească de mine, ci ca să-ți văd sufletul nud, să știu de-ai urcat spre mine sau te-ai coborât. Spune-mi îngere, de care ești, de care-mi sunt, că-mi semeni atât de mult...

Ai țipat discontinuu când te-am mușcat, ca o salbatică, de gât. Mi-ai desprins buzele și ai țipat în mine când a început să ți se scrugă carotida pe genunchii mei. Doar una mi-ai dat voie să-ți gust, eu cu tot trupul meu. Și da, ai avut dreptate, în călcâie ți-am simțit cel mai bine viața.

Daca ei nu te văd nu înseamnă că ești o născocire absurdă de-a mea, înseamnă că le e defectă retina, sunt orbi și nu văd bine dincolo de realitate. Vino dară și lămurește-i că nu sufăr de vreo boală gravă, sunt doar nebună.

                                               Nu sunt încă în stare de fericire.

Ploi bacoviene

          "De când am aflat că există puţin Eden în călcâiul fiecărui înger am în geantă talpa retezată a unui zburător. Port cu mine Edenul."

    Plouă în oameni. Pentru că-s murdari. Nervos. Le şterge conturul şi le spală pupila. De prea mult negru. Până se dilată-n ceaţa nefirii. Le spală inima de prea mult roşu în bătaie şi plamnii de prea mult aer în sistole. Plouă şiret, ocolind umbrelele din vene, găurind şi zâmbet şi buză.Buza inferioară, că pe ea se scurge toată ploaia. Şi-s oamenii plin de ploaie, apoi. Până la refuz. Şi dau pe dinafară. Le ţâşneşte apă prin degetele de la picioare şi prin nări. Plouă din oameni, confuz. Murdărind asfaltul de miez şi de simţire, ondulând tăcerea în siroiri de năluci oarbe.
    Plouă în îngeri, descompunându-i în lumină, pe pervazurile blocurilor şi-n vitrinele cu Descartes, micşorându-i măreţia. Plouă greţos, cu arome de etern, smulgandu-le zboruri din pene şi grăbindu-le căderea. De aceea umblă îngerii pe pământ. A plouat prea mult în ei şi sunt prea grei să-i mai poată ţină văzduhul în înalt. Şi-apoi plouă cu îngeri, peste creştetele oamenilor, deformandu-le trăirea.
    Şi plouă şi-n mine. Cu oameni şi cu îngeri. Pe-nserat, în zilele cu Steve Vai la ureche. Şi încep să cred atunci, că te-aş mai iubi o dată Străine. Dar asta-i doar dorinţa ploii din mine. Poate că ea te-a iubit şi prima dată. Şi-a plouat o dată şi cu tine. Insistent. Până m-ai inundat. Mi-era teamă să mai deschid ochi şi gură ca nu cumva să te reverşi, să te descompui, să te pierd. Acum a încetat să-mi mai plouă cu tine. Mi-eşti doar un călător prin sânge.
    Şi-n mine plouă bacovian, rasarindu-mi pe limbă bolovani şi mucegai, atunci când îmi număr fad, vânătăile din genunchi. Plouă liniştitor, cu iz de romanţe prăfuite din magazinele de vechituri. Plouă  într-un continuum sonor. Şi-n mine va fi toamnă şi va fi ploaie cât am să respir.

"Plouă-n îngeri şi îngerii plouă peste oameni. Plouă în oameni şi-n mine plouă cu îngeri şi cu oameni."

Îngeri beți.

    " Nebună. Eu vreau să fiu nebună când am să fiu mare. Ăsta e visul meu. Nu-l furaţi capete netoate.  Faceţi-vă altul mai măreţ v-aş spune, dar nu-i nimic mai măreţ ca nebunia."

-Spune-mi o pasăre care migreza. Dar nu oricare. Spune-o pe aceea care te doare când pleacă. Care îţi sfărâmă existenţa şi-ţi anulează trăirea. Cea care te aruncă în dramatica stare de om mizerabil.
-...
-Iubirea. Să şti tu că iubirea e o pasăre migratoare. Ea pleacă spre suflete mai calde când le trece anotimpul.
-Şi se mai întoarce? Se mai întoarce vreodată?
-Se-ntorc, se-ntorc. Toate iubirile se întorc, dar vezi tu, ele nu se întorc niciodată acasă, acolo de unde au plecat, pentru că uită. Iubirile sunt păsări haotice şi aşa ajungi să te îndrăgosteşti de altcineva. Pasărea ta poate oricând să ajungă la altcineva.
-Dar dacă nu vreau să mă îndrăgostesc de altcineva? Dacă eu vreau pasărea din anotimpul trecut?
-Pasărea de anotimpul trecut rămâne doar atât. Pasăre trecută. Nu-ţi întinde privirea după ea, ei i-a trecut vremea. Or să vină la tine multe păsări, cu pene mai frumoase şi cu ochii mai senini, cu zboruri largi ce cuprind eternităţi. Prinde-le zborul. Prinde măcar una. Fii pescar de păsări! Încearcă!
-Dar sunt atât de multe. Pe care din ele?
-Asta e alegerea ta. Pasărea pe care o prinzi e iubirea de care o să ai parte. Nimeni nu ştie de dinainte cum va fi pasărea ta. Nici măcar tu. O să descoperi la momentul potrivit şi atunci vei decide dacă o vei păstra sau îi vei da drumul.
-Te-am recompus din rom. Ştiam că îngerii beţi sunt incoerenţi, de aceea le dau drumul pe Pământ. Să sperie oamenii.

        "Nebunii sunt cei mai fericiţi. Într-o zi sper să devin şi eu nebună. Prin uramare, fericită."

Romantism

   

 
      Cine a spus ca nu-i nimic romantic in a muri?!
 
     Se aprind lumanari curbate la piept, din care cad mereu umbrele mortilor frumoase, in fiecare ungher, pe mese si pe scaune, la capatai de om muribund sa-nchida pleoape pana jos la picioare, acoperind realitati efemere. Si miroase intens a mandarine incat narile flamande ti se deschid involuntar, concentrand parfumul si intreaga realitate a lumii, timpul trecut si timpul viitor intr-un prezent incremenit, inhalandu-le cu o tristete sobra, afisand in pupile o fluturare larga de destin. Apoi uiti sa mai fi om, sa mai existi ...si-ncepi sa-ti cauti nemarginirea si locuri in care sufletul sa ti se contopeste cu firea...
    Se canta melancolic si indelung la harpa, iar ingerii valseaza aritmic in penumbre. Plange sfios cate-un cer fara maluri si se sfarama nori, curg frunze si tresar copacii, amutesc pasari si ploua mirat, ingalbenit de timpuri...
    Si ce romantica-i intalnirea cu sfarsitul insusi ca nu ti-ai mai putea dori nimic altceva...
 
     Repet, cine a spus ca nu-i nimic romantic in a muri?

P.S: Ma puteti ajuta cu un mic like AICI ? Multumesc anticipat! :)