" Tu încă eşti anotimpul meu preferat..."
Sufletul meu are nevoie de un testament, să se simtă în siguranţă după trecerea lui în eternităţi. Mai multe. Că dacă te-a iubit pe tine nu poate să trăiască decât mult mai mult de-o eternitate. Două. Şi încă un pic. Pentru că aşa te-am şi iubit. Haotic şi încă un pic. O veşnicie în zile şi încă ceva.
Îţi las masca mea Moretta cu parfum veneţian şi sunetele imnurilor Ave Maria ce încă răsună în urechile mele şi pe străzile înghesuite-n bibliotecă, printre cărţi. Ce străini frumoşi păream în odaia bogată în întuneric, pe scaunele învechite, imaginându-ne în gondolele ce hrănesc canalul Grande. L-am auzit prin tine pe Jean Cocteau spunând vag, în timp ce dirija gondola, "acesta e un oraş unde porumbeii merg pe jos, iar leii zboară". Am clipit intens, "vrei să zburăm, gondolierule?"
Îţi las şi odaia aceea. Lumina orizontală a serii nu prevesteşte nimic bun şi-mi irită ochii. Îţi las maurii care bat ora exactă, zgâriaţi pe pereţi, şi podul străveziu de umbre de la o fereastră la alta...
Îţi las barca veche de sub pat. Hârtia s-a tocit pe la colţuri, iar velele nu mai funcţionează ca altă dată. Fără hartă, am hoinărit atât de mult cu ea prin tine că acum scârţâie când mateloţii visează pe ea.
Şi ochii...îţi las ochii mei să vezi lumea prin ei. Sunt arşi pe margini. De realitate. Şi irisul stă mereu înecat într-o baltă de apă purpurie. De dor. Sunt defecţi. Puţin miopi şi dacă priveşti prin ei, în fiecare om de pe stradă ai să te zăreşti pe tine. Aşa au fost obişnuiţi. Trăieşte tu cu ei pentru mine. Trăieşte pentru noi aşa cum noi, împreună, n-am putut să o facem...
Mai sunt emoţiile de toamna. Promit să ţi le scriu pe-o coarda de chitară. Şi cariocile cu care mi-am desenat aripi de dragon pe spate, sperând c-am să mai pot zbura vreodată. Şi plastilină din care am modelat un felinar imens crezând că-n mine o să fie mai multă lumina...
Îţi las colecţia mea de stele licărind pe cer, înghesuite la coadă lui Orion. Le-am pus şi nume. Altfel îmi era incomod să vorbesc cu ele. Cea din colţul din stânga e "sol" e cea mai sensibilă şi vorbeşte cel mai puţin. Mai e "re" la mijloc şi apoi "fa diez" care străluceşte cel mai mult. Şi pianina din colţul mansardei. E pătată cu două cercuri de suspine din zilele de duminică, dis-de-dimineaţă.Discurile Led Zeppelin. În camera goală lasă-le să cânte într-un continuum sonor la patefon. Nu le întrerupe. Lasă-le să-mi cânte mie, în surdină, puţin scârţâit, dramatic, că am să le-aud oriunde aş fi.
Îţi las colecţia mea de fluturi morţi. Primul mi-a apărut când mi-ai zâmbit efervescent. Şi-a murit rapid când te-ai oprit. Aceia cu dungi de răsărit, sunt mulţi să şti, au apărut când ţi-am atins întâmplător mâna stângă. Era un roi întreg. Au apărut brusc. Şi tot la fel de rapid au şi murit când ţi-ai tras mâna subtil. Cel cu puncte diforme pe aripa stângă s-a ivit când m-ai învăţat despre trisonuri, iar cel cu aripile strâmbe l-am zărit când îmi povesteai despre fadouri.
Acela străveziu a apărut ultima oară când te-am văzut.Ştiam că e ultima oară. Simţeam. Ăla a murit cel mai repede...ţine-i în lumina lunii şi plimbă-i în zilele târzii de toamnă.
Şi-n final îţi las ţie duzina mea de vise neîmplinite. Sunt ale tale. Nu s-au întâmplat pentru că nu ai vrut să se întâmple. Şi-n fond dacă în sufletul tău sunt apusă de mult de ce aş n-aş apune definitiv?
N-am să pier. Am să trăiesc sub un alt cer. Acum sunt un scriitor cu o sete, o foame de intangibil şi de absolut, ea respiră odată cu mine...data viitoare cine ştie ce-am să fiu...
Te rog, nu uita de discurile alea Led Zeppelin...
" În seara asta sunt obosită. Te rog, trăieşte-mă-n tăcere..."
