Albastru. Marin și celest

                                                    Lasă-mă să te străbat în zbor, iubire...

        Ai putea să-mi fii cer, cu tot cu nori și cu ploi, cu umbrelele și inimile apuse de sub el. Mi-ai fi cerul de deasupra aripilor că doar știi cât de mult îmi place să zbor. Iar eu aș zbura. Prin căldura trupului tău. Prin tăria parfumului și neliniștea buzelor, să-ți surprind existența, să ți-o trăiesc, să o consum...

        Și mare. De te-aș ruga mi-ai fi și mare. Cu bărci și pescari înfometați, cu melodii marine și porturi pustii. Că doar știi ce delicat îmi surâde pielea când o zgârie lacom albastrul sărat al valurilor. Și eu aș înota. Împotriva curentului, a sângelui, prin tine, călătorindu-te...

       Și-atunci m-ar micșora albastrul de sub și de deasupra mea. Din mine. Mi-ar presa trupul și mi-ar îngreuna tâmplele. Ar suferi cerul și marea în mine, că le încurc împlinirea prin existență. Cu ce voluptate s-ar iubi, în frumusețea lor nudă, cerul și marea, de n-ar fi oameni. S-ar contopi norii-n valuri și nisipul s-ar risipi în fibra cerului. Ce tablou sfâșietor de frumos ne-ar fi atunci realitatea... 

       Dar, departe de ochii lumii, în mine, deja se dezlănțuie întinderi de albastru nemărginit. Cred că tu știai deja în ce nuanțe ar trebui să-mi bată inima, căci nu-mi mai sunt poezie goală de când mi-ești tu si mare și cer.

                                                 Albastrul face bine la suflet. Tu faci bine la suflet.

Actul I. Mâinile

Aseară, în plin delir, m-am îndrăgostit de mâinile tale. 

      Atunci când îți sărut mâinile mi se decolorează buzele și frigul ce le cuprinde atunci când se desprind de pielea încheieturii tale îmi umbrește treptat văzul. Dar numai într-un întuneric absolut și într-o pierdere a firii prin tulburarea violetă a sufletului aș putea să-ți simt și carpienele și metacarpienele topindu-mi pielea, arzându-mi carnea, spânzurându-mi capilarele, lipind poezia din tine de oasele mele.

     Respirația mi-a ancorat undeva lângă falanga a treia distală și s-a întrerupt brusc când a simțit mirosul pielii tale amețindu-i simțurile, iar retina a început să alunece la nesfârșit dinspre semilunar spre trohlee, învățând orificiile, cutele, proeminențele toate...

     Și-apoi, din dorința de a mă înălța din propriul neant, ți-am presat mâinile pe propriu-mi corp, adâncindu-le în mine, sărutându-mi cu ele hipodermul. Iar cutele tale s-au împerecheat, în liniște, cu ale mele, creând în mine șanțuri subțiri de nemurire 

    Îmi sunt mâinile tale peste tot pe mine, și-n mine, că le-am iubit și cu picioare și cu genunchi, cu fiecare nară și cu amândoi obrajii.

     Mi-a mai rămas doar să le înghit. În seara asta permite-mi dară s-ating absolutul din mâinile tale!

Ce-o să mă fac, oare, cu atât tu?

Acte de iubire. Inceputurile.

    În ce nuanță a urâtului mi-am ucis sinele până acum? Și câți pictori au refuzat să-mi mânjească, pe o pânză, măreața-mi nefericire?

      Se spune că momentele pline de extaz, de beție a sufletului, le simți cel mai bine în plămâni, fără ca frumusețea lor să dispară sau să se diminueze. Intensitatea clipei o simți din lateralul inimii până la coaste, pe ambele părți ale pieptului și posterior, către coloana vertebrală. 

       De aceea, prima dată mi te-am gustat cu alveolele, iar când parfumul tău le-a inundat în valuri, cred că de teamă să nu se evapore, sau să nu dispară, l-au înghițit cu poftă. Și te-au înghițit și pe tine. Printr-o inspirație puțin forțată te-au înghițit pe tot. Te-au vomitat și te-au înghițit iar și iar săptămâni întregi. Acum s-au oprit. Nu mai știu care parte din ele ești tu.

       Prima dată mi-ai devenit alveole.Toate alveolele. Așa mi s-au îndrăgostit plămânii de tine. 

Într-o zi de 28. Alt muzicant, altă partitură, alt moment al frigului și alt anotimp al pielii, al cărnii, al sângelui...

Disperare.

      Şi-apoi, dacă vedenia asta, atât de vie şi sfâşietoare cu tine, nu e semn de nebunie crâncenă ce altceva ar putea să fie?
 
       Desnădejdea e atunci când, descompus fiind, nu mai vine nimeni să-ţi unească încheieturile, umerii şi pieile, cu tot cu cute şi aluniţe. Atunci când nimeni nu vrea să te refacă din nimic. Când eşti plin de negru în sânge şi-aştepţi pe cineva să suga noaptea din tine. Şi-aştepţi, înnebunind...

      Disperarea e atunci când mă întreb care sunt degetele mele şi care sunt ale tale. Mi te-am iubit atât de mult încât am început să cred că sunt tu şi că toate degetele mele îţi aparţin. Şi paşii şi dinţii. Gura cu totul. Pe rând, însă. Niciodată în acelaşi timp. Cu gura te-am iubit cel mai mult. Cu mâinile cel mai puţin.

      Nebunia e atunci când îmi bag mâna, până la cot, adânc pe gât. Să te caut, să te găsesc, să nu te pierd. Şi răscolesc în mine munţi şi-ntunericuri, scuip în prăpastii şi răstorn bolovani că singurătatea mi-e multă şi grea de când te-ai stins.Şi-mi ajunge mâna până la coapse, până la genunchi, până-n călcâie, înăuntru, întrebând la fiecare rascurce de artere şi la fiecare nucleu, celulă, ţesut, de tine. Într-un târziu îmi intră şi mâna cealaltă, bolnavă de tine, strigându-te. Şi-mi întru toată pe gât, cu picioare şi plete, cu globul ocular stâng şi apoi cu cel drept, mă înghit zdravăn, să nu-mi rămân în gât, şi cu frigul din oase intrându-mi printre dinţi sap cu picioarele şi cu gura până dau de lumină. Iară de n-am să dau de ea, mă întreb acum, aş putea oare să mă dezghit?

      Desnădejdea e atunci când mai degrabă aştept să orbesc decât să te zăresc.
      Disperarea e atunci când prefer să nu mai aştept. Mă orbesc singură.
      Nebunia e acum.

Straini

                      "Nu vă rugaţi pentru fericirea mea netoţilor, eu nu o fac. Altfel n-aş mai scrie."

          Străinii care trec pe lângă mine îmi aburesc gânditor retina. Îmi înfloresc ochiul, îl măresc, îl  umflă şi-l explodează. De aceea-mi par ochii dezgoliţi. Mi-i nimicesc străinii, când se uită prea adânc în mine, ghicindu-mi miezul de om strâmb, cu absoluturi intangibile.

         Dar eu iubesc străinii, chiar dacă mă orbesc şi-mi fură realitatea. În fiecare zi mă îndrăgostesc de câte un străin, când trec pe lângă el, pentru mai puţin de-o clipă. Dar e suficient. Ne iubim atunci cât pentru o viaţă întreagă şi încă jumătate. Intens şi dramatic încât ni se mută inimile pe partea dreaptă de haosul trăirii. Ne izbim piepturile, ne ciocnim oasele şi ne smulgem pieile. Ne sufocăm şi ni se face scârbă de noi, ne uram, ne plângem unul pe altul şi  ne trăim până ne cunoaştem fiecare tresărire. Până ne învăţăm ritmul respiraţiei şi stropii toţi de sânge. Atât de năucitor ne iubim încât ne uităm unul pe altul apoi. Ni se uită trupurile şi minţile, simţurile şi neliniştile de frică, de groază, ca nu cumva să mai anulăm universul şi timpul, să nu mai decolorăm oamenii şi să sfărâmăm cerurile. Să nu mai deşirăm realităţile care nu ne conţin pe amândoi în acelaşi timp, în aceeaşi persoană.

          Sunt doar doi paşi. Timp de doi paşi ne intersectăm vieţile şi trăim unul într-altul, fiind oriunde şi nicăieri. De la primul pas până la al doilea ne iubim până uităm să mai facem altceva, până uităm să mai existăm, iar după al doilea pas deja nu ne mai ştim, nu ne mai înţelegem.
         Îmi place să iubesc străinii, că rămâne în mine o dungă de euforie trecătoare, dar de n-aş uita cu cine şi cum ne-am  iubit m-aş ucide. Cu un străin mă iubesc absolut, plenar  încât mi-ar fi greu apoi să-mi mai imaginez altfel existenţa.

       Dar acum de ce n-am uitat complet? După ce m-am iubit cu străinul acela cu mănuşi negre de ce n-am uitat? De ce-mi amintesc, încă, unde ni s-a ars carnea când ne-am atins? Sau unde ni s-au învineţit ochii când ne-am privit? De ce îmi pare cunoscut gustul buzei lui? Şi cum de ştiu în ce parte a pieptului îi face pielea cute atunci când zâmbeşte? Nu-mi place când oamenii încep să nu-mi mai fie străini.
     Aş fi vrut să mai fim străini. Încă puţin, poate încă o viaţă şi abia apoi să ne amintim de noi.

     
     "De ne-am da foc, care dintre noi, îngere, ar arde primul?
     Dară dragă, noi ardem de mult şi nu ne mai terminăm. Nu-i suficient să porţi Edenul în geantă ca să nu ţi se facă scrum sufletul."

Îngeri beți.

    " Nebună. Eu vreau să fiu nebună când am să fiu mare. Ăsta e visul meu. Nu-l furaţi capete netoate.  Faceţi-vă altul mai măreţ v-aş spune, dar nu-i nimic mai măreţ ca nebunia."

-Spune-mi o pasăre care migreza. Dar nu oricare. Spune-o pe aceea care te doare când pleacă. Care îţi sfărâmă existenţa şi-ţi anulează trăirea. Cea care te aruncă în dramatica stare de om mizerabil.
-...
-Iubirea. Să şti tu că iubirea e o pasăre migratoare. Ea pleacă spre suflete mai calde când le trece anotimpul.
-Şi se mai întoarce? Se mai întoarce vreodată?
-Se-ntorc, se-ntorc. Toate iubirile se întorc, dar vezi tu, ele nu se întorc niciodată acasă, acolo de unde au plecat, pentru că uită. Iubirile sunt păsări haotice şi aşa ajungi să te îndrăgosteşti de altcineva. Pasărea ta poate oricând să ajungă la altcineva.
-Dar dacă nu vreau să mă îndrăgostesc de altcineva? Dacă eu vreau pasărea din anotimpul trecut?
-Pasărea de anotimpul trecut rămâne doar atât. Pasăre trecută. Nu-ţi întinde privirea după ea, ei i-a trecut vremea. Or să vină la tine multe păsări, cu pene mai frumoase şi cu ochii mai senini, cu zboruri largi ce cuprind eternităţi. Prinde-le zborul. Prinde măcar una. Fii pescar de păsări! Încearcă!
-Dar sunt atât de multe. Pe care din ele?
-Asta e alegerea ta. Pasărea pe care o prinzi e iubirea de care o să ai parte. Nimeni nu ştie de dinainte cum va fi pasărea ta. Nici măcar tu. O să descoperi la momentul potrivit şi atunci vei decide dacă o vei păstra sau îi vei da drumul.
-Te-am recompus din rom. Ştiam că îngerii beţi sunt incoerenţi, de aceea le dau drumul pe Pământ. Să sperie oamenii.

        "Nebunii sunt cei mai fericiţi. Într-o zi sper să devin şi eu nebună. Prin uramare, fericită."

De profundis!

Din colectia "R.Boy feelings":

      Astept o urma de revedere care sa  rasune in talpile-mi aramii.Curand.Ne vom revedea,curand.Tu cu parfum de Paris,satios,inecat in pasi de tineri indragostiti,eu mirosind a nuante sterse dintr-o Roma istorica ce mi-a cusut retina cu clipe cat veacuri si zile-n secunde.Tu o sa-ti plimbi trupul gales pe-al meu obraz curbat in vant si am sa simt vag,infundat,gust parizian zdrobindu-mi firea.Am sa ma manjesc cu tine,stingandu-te in par,mangaindu-te...

    Am sa-mi afund degetul in tine,pana-ti patrund pielea aramie si apoi cu miscari frante imi voi plimba degetul cu melancolie,pe buze,de la stanga la dreapta,de la dreapta la stanga,atingandu-mi apoi limba nervoasa,lasand degetul sa alunece pe gat in jos,pana incep sa te simt vibrand in mine,cu totul,viu,respirand haotic.

    Am sa-mi deschid larg ferestrele ochilor si am sa te las sa te inghesui in ei pana o sa-i dizolvi intr-un mozaic transfigurat de amintiri mutilate.Am sa te las,dinadins,sa-ti infigi dintii in mine pana ce gustul meu amarui ti se va prelinge pe piept,profund in sange,in miezul tau.Am sa te las sa ma inghiti complet,cu aripile-mi retezate,pana ai sa ma simti inmugurind in tine.

     Ni se vor contopi trupurile intr-o joaca juvenila si ne vom naste unu-ntr-altul ,fiind un amalgam de trupuri ce se piaptana-ntre ele.Vor fi zambete fara buze si ochi fara privire.

   Se va naste un splendid Paris intr-o Roma tacuta.Va pluti absent o Roma-nfloritoare intr-un Paris indragostit.

P.S:Pentru cine doreste a aparut si un nou capitol din Vaile Mintii.Sper sa va placa.Pentru a citi,click AICI !

Respira-ma!

Din colectia "R.Boy feelings":

Dezlipeste-mi buzele fragede intr-o nuanta pala de zambet fugar.Cu o singura privire calda,ce miroase a frunze coapte, goneste-mi limba catre cerul fara stele,plin de turmele de nori,si incepe calm,cu gesturi line si firave sa-ti respiri intreaga viata-n mine.Vreau sa alunece-ntr-o simfonie,printre stanci ciuntite ce imi marginesc fiinta ,note si acorduri mute,sunete fine si zbarnait de corzi ciupite.Respira-n mine,ca dintr-o data nimicul sa devina plin si neantul miez din mine.Respira in mine,macar din cand in cand,cate un un gand senin si-o jumatate de iris tocit,sa simt numai intregul tu ce ma framanta insistent.Respira din mine,daca-ti vrea inima,pana am sa fiu plina doar de-a ta rasuflare melancolica.Respira adanc,profund,nu-ti fie teama,de-mi vor exploda plamanii intr-un pumn de tarana searbad.Respira-ma pana mi se intind buzele pe obraji si barbie,pe gat in jos,in vals de liniste apasatoare.
Respira-ma sa te respir,usor,cu stangacia primului schimb de gusturi si arome ce-ti patrund subtil in piele,savurandu-ti intreaga fire.
Respira-ma sa te respir,si-ntr-un duet suav sa ne respire corpurile unu-ntr-altul,pana devin mai pline si mai pure,pana devin doar unul...

Vacanta la Roma !

Stiu ca v-am promis de dinainte sa plec un articol cu cateva poze si pareri despre vacanta mea,so here we go!
Ma bucur ca vacanta aceasta s-a ridicat la inaltimea asteptarilor mele.Am ramas profund impresionata de magia naturii si de minunatiile facute candva demult,de mana omului.Am traversat Ungaria si Austria.Trebuie sa marturisesc ca daca Ungaria nu mi-a placut deloc de Austria chiar m-am indragostit.Peisajele absolut superbe si asezarea casutelor pe colinele inverzite iti fac ochii sa zambeasca dulce,a bucurie.Dupa aproximativ 24 de ore de mers cu masina,mai atipind,mai aruncandu-mi cate o privire la drum am ajuns intr-un final la Roma.Am stat acolo aproximativ 2 saptamani.In aceste doua saptamani pot sa spun ca am colindat imprejurimile cat se poate de mult.Am ajuns la Colosseum si la Columna lui Traian.Am admirat si mi-am pus o dorinta la minunata Fontana di Trevi.Am fost in port si am mancat o inghetata mai mult decat delicioasa.Si daca tot era asa de aproape nu puteam sa nu ajung si la mareee.Am fost timp de vreo saptamana si pe la mare.Tot acolo m-am indragostit.O iubire de-o vara,cum se spune.Dupa ce am plecat de la Roma am facut o oprire de cateva zile si in Toscana,Viareggio.Toate bune si frumoase si acolo.Am fost si in Marina di Pietrasanta,unde am macat o gramada de pizza,delicioasa de altfel.Si pentru ca tot fusesem la mare atatea zile ne-am hotarat sa urcam pe munte.Peisajul superb,dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost linistea aceea armonioasa ce plutea printre crestele muntilor.De sus de pe munte,puteai admira orasul ce se intindea lenes sub soare si marea de-un albastru profund.Pentru ca tot ne carasem cu cateva undite dupa noi,am pescuit.Daaa,abia asteptam,pentru ca imi place la nebunie sa pescuiesc.Am fost prima si singura care am prins un peste.Lucky me!
Eh,si oricat de mult m-am indragostit de Italia,pentru ca inainte nu prea ma atragea ,a trebuit intr-un final sa plecam.E mai greu drumul spre casa,sau doar mi se pare mie?Mai aveam atat de multe de vizitat,dar timpul a fost putin,iar zilele scurte.Zilele au fost prea scurte.Nu-i nimic,ce ne-a ramas de vizitat rezolvam vara viitoare,cu siguranta.In fond un an nu e o perioada chiar asa de lunga,nu?
Mi-e dor de o pizza si de o imbratisare savuroasa la malul marii.Tot ce pot face este sa oftez,sa inchid ochii si sa-mi amintesc...
Va las si cateva pozici mai jos,si asa nu postasem nicio poza cu mine.
Va pup dulce si astept ceva pareri!

Zile (prea) scurte...

Iti mai aduci aminte.... 
...cum infloreau privirile tale melodioase in adancul irisului meu,zgariindu-i miezul plin de savoare si cum privirile mele iti raspundeau la chemare,indoindu-ti genele ude,mangaindu-le?
...parfumurile noastre volatile ce se contopeau intr-un mozaic difuz de ganduri ravasite,alintandu-ne corpurile sarate si valurile ce ne izbeau gingas,cu ecou,gleznele stropite de soarele lacom?
...cum imi ridicai barbia,cu un gest scurt al ochilor inecati in briza marii,iar eu o lasam apoi,sa se odihneasca pe umarul tau suspinand a fericire?

Iti mai aduci aminte,oare
...cum buzele tale lesinau a placere pe buzele mele,imbratisandu-le,lasand respiratia sa mi le invioreze,sa freamate de placere?;
...cum trupurile noastre ni se atingeau incet,de teama stangaciei,iar nisipul casant,de un auriu incins,ne brazda fruntea si pometii,spatele si coapsele,intrandu-ne in piele?
...imbratisarile indelungate din apa rece,sarata,ce ne izbea obrajii si ne unduia ca doua panglici evanescente?

Doar ochii vorbeau atunci.Continuu.Dulce.Iar inima asculta.Sfioasa.Tremurand.
Ochii vorbeau,iar buzele taceau.
Dar zilele au fost scurte.
Zile prea scurte....
                                                                                        Bunului meu prieten de la Roma! 
                                                                                                   Te pup dulce!



P.S:O sa revin si cu cateva poze zilele acestea,intr-un articol special.Va pup.

Something About Love!

Noapte lasa tu perdelele cand sosesc stelele!

 Razele sidefate ale lunii se scurgeau subtil in camera stapanita de intunericul noptii,iar stelele valsau in parul tau patat de briza vantului hoinar.Si in intunericul noptii,tu ti-ai pus buzele ciufulite pe gatul meu imbibat de aroma teilor infloriti si l-ai facut sa vibreze si sa cante o partitura dulce a fericirii asa cum faci adesea cu chitara ta.Dupa ce mi-am trecut mana prin parul tau,iar stelele se puteau vedea sclipind in varfurile degetelor mele,am intrebat intunericul,cu aceasi mana,de ochii tai.Cand luna nu se mai zarea din ungherul ingust in care ne ghemuiesm,eu inca iti mai sarutam ochii lacomi,ca doua margele de roua si-ti presaram in genele intinse pentru un zbor lin,pulbere de emotie pura si sfioasa.Si o intreaga simfonie de culori extravagante se rasfirau in vazduhul nesfarsit cand fiintele ni s-au contopit intr-un amalgam dulce de panglici zvelte si inrosite de iubire.

Noapte...noapte trage tu perdelele cand vin diminetile!

                 

P.S:Zilele trecute v-am promis o alta surpiza cu ocazia aniversarii blogului meu.Ei bine,surpriza este AICI !

Far Away!

Mi-e dor de notele tale imbietoare ce-mi valsau ca niste pene ciufulite in timpan.Imi simt si acum,dupa atat timp,corpul vibrand  la atingerea lor sidefata.Intreaga-mi lume se dizolva fiind strapunsa de acordurile tale maiestuoase.
Parca as fi scrisa pe un portativ printre propriile tale simtiri si-mi intind mainile vlaguite spre creatorul meu.Vreau sa ma culegi usor,sa ma canti ca pe o poezie dulce,iar eu sa ma impletesc printre corzile captusite cu o muzica ce te imbata lent si sa dainui ca un ecou mirific in ale tale degete ce m-au cantat,m-au inaltat spre nemurire.

Tu,consternat de iminentul amarui sfarsit,te-ai intoarce iar cu privirea la cheia sol si imbatat de fercirea regasirii m-ai canta din nou ,acum si iar,la nesfarsit...

Valentine's Day!

Imi miroase a suflete indragostite,sentimente aburinde...Privesc inerta spre cerul nemarginit si spre iubirea de tot si toate ce atinge un infinit...Ma detasez de realitate subtil incercand sa ma infasor cu suvite mari de zambet si de vis.Incerc sa scot seva din dorinta de-a iubi- si azi,si maine,la fel,in fiecare zi.Inspir adanc parfumul de indragostit,dulce si suav...astazi aminit,intr-o zi  mai ruginita intens trait.Si-mi rasuna lin ca un ecou gandul,trupul si fiinta.Un joc haotic si dulceag pluteste azi in zare-Il simt fosnind in departare.Pe o panza sufletul mi-e pictat,cu penelul-simplu si amar l-am desenat.Hoinareste cu-o speranta fara de hotare,se-ndeamna singur sa strabata la pas lumea asta mare...vantul ii rascoleste conturul,lasandu-l o schita in creion fara de umbra,cautand zadarnic un loc unde sa se ascunda.
Privirea-mi lasciva se impleteste cu ecoul luminos al inimii mele,ca pentru o secunda sa concentreze intreaga realitate a lumii.
Incerc sa-mi las gandul,trupul si fiinta sa zboare spre etern sa se contopeasca laolalta,formand un mozaic difuz de sentimente contrare ce spun povestea culorilor din sufletul meu...doar asa as putea sa sorb putin din ziua aceasta dureros de dulce,sa uit de mine,sa ma dizolv ca fierea cand trupul timpului dispare!