Blogger Widgets

miercuri, 22 ianuarie 2014

Solilocviu sau dezlantuirea

                     
                                   Nouă de ce ne-au dat aripi de zbor în picaj, îngere?

Unii spun că te-am inventat. Iartă-i îngere, că tare sunt netoți. Ei nu-ți știu gleznele înguste, tremurânde-n gări de nori. Nu ei ți-au lins vârfurile degetelor să simtă gust de zbor și nu lor le-a rămas pe partea stânga a limbii un petec zgrunțuros de Eden rătăcit.
     Doar eu ți-am ascultat ore întregi inima. Nu pentru că îmi plăcea cum sună. Sună ciudat, nefrumos, aritmic, murdar. Îți sună inima murdar, îngere, iar într-o singura bătaie îmi simt întreaga viață, de la început până la sfârșit, reluându-se de câte 7 ori. Într-o clipă de-a ta eu îmi trăiesc viața de 7 ori. Mă nasc o data cu bătaia, iar trupul mi se usucă treptat, dar rapid, îmbătrânesc necioplit, de-a lungul bătăii, iar la sfârșitul ei, lumea îmi aplaudă viața și-aruncă cu flori în mine. Că mereu m-am imaginat o piesă de teatru cu actori proști, replici prea puține și public incompetent. Și tu știi și nu ți se face milă de mine.
Dar eu nu îți ascultam inima ca să mi se scârbească de mine, ci ca să-ți văd sufletul nud, să știu de-ai urcat spre mine sau te-ai coborât. Spune-mi îngere, de care ești, de care-mi sunt, că-mi semeni atât de mult...
Ai țipat discontinuu când te-am mușcat, ca o salbatică, de gât. Mi-ai desprins buzele și ai țipat în mine când a început să ți se scrugă carotida pe genunchii mei. Doar una mi-ai dat voie să-ți gust, eu cu tot trupul meu. Și da, ai avut dreptate, în călcâie ți-am simțit cel mai bine viața.
Daca ei nu te văd nu înseamnă că ești o născocire absurdă de-a mea, înseamnă că le e defectă retina, sunt orbi și nu văd bine dincolo de realitate. Vino dară și lămurește-i că nu sufăr de vreo boală gravă, sunt doar nebună.

                                               Nu sunt încă în stare de fericire.

joi, 16 ianuarie 2014

Still got the blues.







             Universul e jalnic de tu nu mă mai recunoști și eu nu te mai uit.

       Aș putea apoi să pun dop trăirii mele latente dacă tu m-ai săruta pe omoplați, halucinant, până mi-ar pătrunde buzele tale în oase, până mi-ai intra cu totul prin coaste. Iar acolo, în locurile în care ti-au murit nevrotic buzele, împlinindu-mă pe mine, mi-ar răsări două aripi schiloade cu poftă de zbor. Și-n locurile în care nu m-ai săruta, că n-ai destule buze să-mi acoperi trupul tot, mi-ar năvăli sângele-ntreg, împungându-mi pielea, învinețind-o, descompunând-o-n azi si-n ieri. Astăzi e de două ori ieri.
      Și de-asta te rog. Hai să-ți înmulțim buzele pe trupul meu, să nu-mi mai fie petele început de moarte. Să le sădim printre degete, în fiecare genunchi si-n spatele lor. Să-mi crească de la nord la sud, în fiecare punct, o buză de-a ta. Aș începe să-ți fiu Dumnezeu atunci, doar pentru că-ți cultiv buzele? Și de ce n-aș încerca să te cultiv pe tot? Ca să nu-mi mai crești doar înăuntru, să-mi răsari și pe dinafară...

     Dar eu mi-s fără de imaginație și nu-ți mai știu buzele, iar tu mi-esti departe, de aceea mi-e trupul tot vânăt si eu n-am aripi să zbor și nici loc în mine să mă ascund.
      Unde mi te termini? Unde incep eu?

        Mi te-am făcut mormânt.