Durerea sufletului fantoma

                          " Hai să conjugăm realitatea: tu încă mă dori. "

    Întotdeauna am crezut că tu te-ai născut în mine, în fereastra larg deschisă a pântecului meu, pentru prima dată şi pentru totdeauna.Totdeauna al meu, nu al tău.Al meu se limitează doar la tine în timp ce al tău n-are nicio limită. E o lume întreagă şi un timp fără margini..
    Şi-n ignoranţa mea am crezut că tu faci parte integrală din corpul meu. Că acolo ţi-e locul, că acolo e lumea ta de carne şi sânge la care visezi şi nimeni nu-mi va altera mie firea şi ţie trăirea.

    Dar mi-ai fost amputat. Forţat. Fără să vreau...
    Te-au amputat poate cocorii, când au început să migreze de pe creasta umărului stang pe-ntinsul coapsei drepte. Când vântul bătea în valuri, nebun, alergandu-mi prin corp, ţi-a ridicat poate ancora ce-ţi stătea înfiptă adânc în urechea mea, aproape de timpan. Poate mi te-au deşirat ploile când mi s-au scurs amalgam de durere pe piept şi mi-au udat şi piele şi suflet. Te-au şters din mine bărcile ce pluteau în derivă pe marea obrajilor mei. Şi-aş fi vrut...să-mi ia mâini şi picioare. Coaste şi ochi. Să-mi ia din măduva spinării şi  tâmple.Să-mi ia sângele tot, să mă sece. Să-mi fure tot aerul şi să-mi interzică să mai clipesc, numai să mi te lase pe tine...Să mă smulgă pe mine din mine ca să nu faci tu spre noapte primul pas.

    Creierul a reţinut se pare, pe scoarţă cerebrală, o anumită reprezentare a sufletului pierdut. Asta ar putea să explice de ce am impresia că mă doare un suflet de fapt inexistent. Nu,nu am impresia. Chiar mă doare. Sunt convinsă. Mă doare sufletul acela mult mai mult acum când el nu mai există. Nu mai există în mine.
    Dacă îmi adâncesc degetul în locul în care obişnuiai să-ti acordezi chitara buzele se arcuiesc şi-mpreună cu limba articulează un ţipăt cu un ecou fad de durere. Dacă îmi duc mâna în partea mea de corp unde exersai gamele mi se învineţesc pleopele şi pupilele mi se-ntind până spre genunchi lăsând în urma lor două dâre de haos primordial. Şi dacă mă ating, involuntar, de partea în care tu îţi închideai ochii şi te adânceai într-o sinuoasă reverie uit să mai respir...

    Faptul că mă doare ceva ce nu există  îmi anunţă tulburător căderea în dramatica stare de om.
    Se numeşte durerea sufletului fantomă...
    Ştiam, ştiam că sufăr de tine.

    Hai să conjugăm viitorul. Tu o să mă dori permanent, neîmplinirea noastră o să ardă etern în mine, iar absenţa ta o să-mi aducă de-a pururi cianură fiecărui surâs. Şi-n loc de inima o să-mi bată-n scârbă o luna.
    Niciun doctor şi niciun medicament nu o să mă vindece vreodată de tine. Iar dacă prin absurd o să mă vindec înseamnă că nu te-am iubit cu adevărat niciodată...

Testament

 

            " Tu încă eşti anotimpul meu preferat..."

    Sufletul meu are nevoie de un testament, să se simtă în siguranţă după trecerea lui în eternităţi. Mai multe. Că dacă te-a iubit pe tine nu poate să trăiască decât mult mai mult de-o eternitate. Două. Şi încă un pic. Pentru că aşa te-am şi iubit. Haotic şi încă un pic. O veşnicie în zile şi încă ceva.

    Îţi las masca mea Moretta cu parfum veneţian şi sunetele imnurilor Ave Maria ce încă răsună în urechile mele şi pe străzile înghesuite-n bibliotecă, printre cărţi. Ce străini frumoşi păream în odaia bogată în întuneric, pe scaunele învechite, imaginându-ne în gondolele ce hrănesc canalul Grande. L-am auzit prin tine pe Jean Cocteau spunând vag, în timp ce dirija gondola, "acesta e un oraş unde porumbeii merg pe jos, iar leii zboară". Am clipit intens, "vrei să zburăm, gondolierule?"
    Îţi las şi odaia aceea. Lumina orizontală a serii nu prevesteşte nimic bun şi-mi irită ochii. Îţi las maurii care bat ora exactă, zgâriaţi pe pereţi, şi podul străveziu de umbre de la o fereastră la alta...

    Îţi las barca veche de sub pat. Hârtia s-a tocit pe la colţuri, iar velele nu mai funcţionează ca altă dată. Fără hartă, am hoinărit atât de mult cu ea prin tine că acum scârţâie când mateloţii visează pe ea.

    Şi ochii...îţi las ochii mei să vezi lumea prin ei. Sunt arşi pe margini. De realitate. Şi irisul stă mereu înecat într-o baltă de apă purpurie. De dor. Sunt defecţi. Puţin miopi şi dacă priveşti prin ei, în fiecare om de pe stradă ai să te zăreşti pe tine. Aşa au fost obişnuiţi. Trăieşte tu cu ei  pentru mine. Trăieşte pentru noi aşa cum noi, împreună, n-am putut să o facem...

    Mai sunt emoţiile de toamna. Promit să ţi le scriu pe-o coarda de chitară. Şi cariocile cu care mi-am desenat aripi de dragon pe spate, sperând c-am să mai pot zbura vreodată. Şi plastilină din care am modelat un felinar imens crezând că-n mine o să fie mai multă lumina...

    Îţi las colecţia mea de stele licărind pe cer, înghesuite la coadă lui Orion. Le-am pus şi nume. Altfel îmi era incomod să vorbesc cu ele. Cea din colţul din stânga e "sol" e cea mai sensibilă şi vorbeşte cel mai puţin. Mai e "re" la mijloc şi apoi "fa diez" care străluceşte cel mai mult. Şi pianina din colţul mansardei. E pătată cu două cercuri de suspine din zilele de duminică, dis-de-dimineaţă.Discurile Led Zeppelin. În camera goală lasă-le să cânte într-un continuum sonor la patefon. Nu le întrerupe. Lasă-le să-mi cânte mie, în surdină, puţin scârţâit, dramatic, că am să le-aud oriunde aş fi.

    Îţi las colecţia mea de fluturi morţi. Primul mi-a apărut când mi-ai zâmbit efervescent. Şi-a murit rapid când te-ai oprit. Aceia cu dungi de răsărit, sunt mulţi să şti, au apărut când ţi-am atins întâmplător mâna stângă. Era un roi întreg. Au apărut brusc. Şi tot la fel de rapid au şi murit când ţi-ai tras mâna subtil. Cel cu puncte diforme pe aripa stângă s-a ivit când m-ai învăţat despre trisonuri, iar cel cu aripile strâmbe  l-am zărit când îmi povesteai despre fadouri.
Acela străveziu a apărut ultima oară când te-am văzut.Ştiam că e ultima oară. Simţeam. Ăla a murit cel mai repede...ţine-i în lumina lunii şi plimbă-i în zilele târzii de toamnă.

    Şi-n final îţi las ţie duzina mea de vise neîmplinite. Sunt ale tale. Nu s-au întâmplat pentru că nu ai vrut să se întâmple. Şi-n fond dacă în sufletul tău sunt apusă de mult de ce aş n-aş apune definitiv?
N-am să pier. Am să trăiesc sub un alt cer. Acum sunt un scriitor cu o sete, o foame de intangibil şi de absolut, ea respiră odată cu mine...data viitoare cine ştie ce-am să fiu...


Te rog, nu uita de discurile alea Led Zeppelin...

" În seara asta sunt obosită. Te rog, trăieşte-mă-n tăcere..."

Pe varfuri

    "Adevărul e că, oricât m-aş zbate, nu pot trăi pe vârfuri! "

    Am trăit cândva pe un vârf de val. Era indiferent şi rece. Se suprapunea cotidian cu răsărituri de meduze.
Îmi asculta genele cântând şi buzele tremurând. Trăiam frumos. Cu gleznele împrăştiate-n vise mate de atâta plin. Iar dinţii muşcau cu zbucium din val. Secandu-l. Dizolvandu-l în inconsistenţă. Exagerandu-l în solitudine. Şi-mi apăreau riduri. Din senin. Molipsitoare, în trup şi pe dinafară. De la prea multă apă. Dar valul se izbea, involuntar de ţărm. Atât de lin. De liniştit. În reluare parcă. Şi -apoi îmi intra în plămâni. Pe dedesubt, transformându-i în cochilii de melci rătăciţi prin lume, depunând alge şi nisip.
    Iar eu mă înecam. Cu scoici.
    Trăiam pe vârf de val până să mă înec cu scoici. Şi-acum am gâtul plin de ele. Putrezesc.Continuu...

    Altă dată m-am cuibărit pe un vârf de coardă de chitară. Tu îţi aduci aminte. Mă zarisei vag cu coada ochiului. Ai trecut cu un acord pe lângă mine. Dacă atingeai un sol în loc de re ne-am fi întâlnit incertitudinile la jumătatea drumului. Ca să te uit m-am adâncit şi mai mult în vârful corzii. Mi-am înghesuit coastele diforme şi pupilele sălbatice în tăcerea densă şi aritmică ce se depunea pe ea.
    Eram într-un amor prelung cu vârful corzii...Până ai folosit barre-ul. Atunci m-am înecat. Cu note. Mi-au rămas sub limbă. Încă mai răsună şters atunci când adie mirosul tău în mine.

    Într-un timp am trăit pe vârf de prăpastie. Îmi ţineam jumătăţile de degete în nori. Durea. Plăcut. Şi rănile mi le ţineam înmuiate în văzduh. Păreau că se vindecă. Le lingea vântul cu poftă...Tălpile tocite pe la margini se chinuiau să stea. În echilibru. Constant. Dar eram însetată de haos şi ele s-au scindat de trup lasadu-l să cadă. Nu. Să zboare în jos. Eu nu cad. Eu zbor în jos. E cel mai frumos şi mai pur zbor pe care îl ştiu şi pe care l-am văzut vreodată.
    Trăiam frumos pe vârf de prăpastie. Până m-am înecat cu abisul. Încă-l mai simt vibrând în nări atunci când respir...

    "Acum însă, nu mai trăiesc pe vârfuri. Trăiesc ele în mine..."

GENESIS

" Vreau să-ţi intru în sânge..."

Mă joc mereu de-a  Dumnezeu. Joacă-te şi tu cu mine. Măcar azi. Măcar o dată...

Priveşte-mă păgân cum mi te fac din nimic şi tu răsari lunar, ambiguu, în cheaguri şifonate de lumină.

Cândva mi te-am modelat din bolovani şi pietriş, te-am zidit din hemoragii de vant şi  te-am colorat cu carioci. Temperate. Cu clima tropicală. Longevive.

Altă dată, fugitiv, când ochii înca-mi stăteau în orbite, mi te-am făcut din plastilină. Albastră. De cobalt. Şi-n colţul gurii îţi curgeau şanţuri de cer. Apoi mi te-am aşezat pe pieptul decupat de stern. Am simtit o zvâcnire de ventricul stâng şi plastilina s-a umflat. Am vazut vag cum te naşti că mi te-au  furat stelele să fi partea lor senină de cer.

Când toamna murea mi te-am facut din frunze şi ploi. Erai desuet în mers. Deşirându-te pe străzi la rădăcină de felinar.  Miroseai a dovleci copţi şi a nopţi nedormite. Mi te-ai lipit de degete, zâmbitor. Mi te-ai încurcat în păr şi mi-ai foşnit în urechi.

Te-am lipit odata os cu os. Haotic. De amuzament. Te găsisem spart în edenu-mi din pantofi. Ţi-am pus oasele de la piciorul stâng la ochiul drept şi el clipea salbatic, stanjenit de realitate. Zona coccigiană îţi stătea spânzurată imediat sub cap si tâmplele ti se îndoiau nervoase în degetele lunguieţe. Iar sternul, saracul, l-am pus pe partea cealaltă, între omoplaţi, schimbânu-i orizonturile.

Niciodată nu te-am iubit mai mult ca atunci... deformat şi hidos în frumuseţe fiind.

Acum însa... mi te modelez cu ochii închişi. Ghicindu-te că altfel nu te mai ştiu.

Oarbă fiind te văd mai bine.

Şi de iubit te-aş fi iubit oricum. Şi oarbă de-aş fi fost. Te-aş fi iubit şi de nu te-aş fi cunoscut. Atunci te-aş fi iubit mai intens. Dramatic. Atunci te-aş fi iubit cu adevărat. Doar atunci ai fi putut fi sigur de iubirea mea. Lasa-mă dară să nu te mai cunosc,să nu te mai stiu, să nu mai exist,ca să vezi cât de mult te iubesc. Cu nesaţ. La fiecare suflare...drastic si obsesiv.

"Joacă-te cu mine de-a Dumnezeu.Eu te nasc iar si iar, tu omoară-mă la nesfârşit!" 

Romantism

   

 
      Cine a spus ca nu-i nimic romantic in a muri?!
 
     Se aprind lumanari curbate la piept, din care cad mereu umbrele mortilor frumoase, in fiecare ungher, pe mese si pe scaune, la capatai de om muribund sa-nchida pleoape pana jos la picioare, acoperind realitati efemere. Si miroase intens a mandarine incat narile flamande ti se deschid involuntar, concentrand parfumul si intreaga realitate a lumii, timpul trecut si timpul viitor intr-un prezent incremenit, inhalandu-le cu o tristete sobra, afisand in pupile o fluturare larga de destin. Apoi uiti sa mai fi om, sa mai existi ...si-ncepi sa-ti cauti nemarginirea si locuri in care sufletul sa ti se contopeste cu firea...
    Se canta melancolic si indelung la harpa, iar ingerii valseaza aritmic in penumbre. Plange sfios cate-un cer fara maluri si se sfarama nori, curg frunze si tresar copacii, amutesc pasari si ploua mirat, ingalbenit de timpuri...
    Si ce romantica-i intalnirea cu sfarsitul insusi ca nu ti-ai mai putea dori nimic altceva...
 
     Repet, cine a spus ca nu-i nimic romantic in a muri?

P.S: Ma puteti ajuta cu un mic like AICI ? Multumesc anticipat! :)

Pe de rost

   

     Inevitabil,te-am invatat pe de rost.Te stiu ca pe o poezie bacoviana cu pasari grabite-n zbor.
    Ai versuri deformate-n ganduri si te repeti in mine,obsesiv.Cand respiratia mi te recita tacut,molcom,cu sughituri,imi zugravesti o stare de spleen,in varful fiecarui deget,iar eu incep sa strig...
    Iti stiu fiecare cuta a pielii.Sti,cand atingi chitara,cu mana stanga,ti se indoaie pielea mai sus de cot si ti se adanceste un rid,in linii curbe,pe fruntea-ti linistita.
    Te scri cu majuscula atunci cand ti se arcuieste buza,tremurand,iar gura se pregateste in tacere pentru un zambet.Si-ti apare o gropita.De nicaieri,luminandu-ti chipul in luceferi  de pe cer cazuti.
    Ai rima preponderent incrucisata,doar atunci cand ti se dilata pupila.Contemplativ.Catre urme.Si-atunci cand ti se arcuieste spinarea.Spre inainte,rasunand calm cand se loveste de limite...
    Ai un vers liber,laitmotiv,cand ti se contracta miocardul,mai accelerat,intr-un ritm hipnotic de ploi terestre si ti se imperecheaza privirea,in golfuri cu valuri sarate ,alunecand spre absoluturi nisipoase.Iti tremura degetele,atunci cand ti se contracta plamanaii si sfioasa ti se lasa pleoapa-n jos cand te pregatesti sa modelezi litere-n cuvinte si sa rostesti existente muzicale.
    Ai ritm iambic.Esti usor accentuat pe a doua silaba a calcaiului cand se incrunta ca ti  se indoaie genunchiul.La fiecare declinare a re-ului,de teama, ti se clatina umerii la diezi,si-n tacerea clipei iti rasuna pasii,tu alergi dupa trisonuri....
    Esti un poem simetric.Ai aceeasi teama de neant si la-nceput si la sfarsit de pas.Si-n plansul tau inchis,lasi in  urma pe asfalt lumi launtrice,liniare si finite...
     Si cand privesti,dincolo de mine,intotdeauna,ti se intinde rabdator mana...tu vrei sa prinzi acorduri precum fluturii,sa le strangi in pumnul tau pana ce moartea lor iti va spune o poveste melodioasa....


    Te-am invatat pe de rost.Te stiu ca pe-un poem de-al lui Nichita cu aripi retezate si ingeri beti de gol...
    Te stiu pe de rost si te traiesc si te recit si-atunci cand dorm.Ritmic si automat.Impulsiv si insistent,de teama sa nu te uit vreodata in mine...

Ganduri bacoviene

  "Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare.Acum in urma m-a obsedat galbenul,culoarea deznadejdei...In plumb vad culoarea galbena.Compusii lui dau un precipitat galben.Temperamentului meu ii convine aceasta culoare.Dupa violet si alb am evoluat spre galben...Plumbul ars e galben.Sufletul ars e galben [...]Alta data,in plumb,pe langa impresia colorata,mai simteam alta statica,de greutate.Plumbul apasa cel mai greu pe om...Cat priveste despre mine am fost si raman un poet al decadentei."
                                                                   

                                                            George Bacovia,interviu in revista "Viata literara"

   L-am regasit intotdeauna,in melancolia mea grava,in starea mea crepusculara si in nervii mei de toamna,pe Bacovia.Si-n sfarsitul meu continuu bacovian am simtit ca el s-a mai nascut o data,in mine.Iar din miezul meu de om strain,el priveste frigul meu launtric...

P.S: Am sa revin cu un articol imediat dupa ce termin cu bacalaureatul!

Cancer la suflet

 

          Din colectia "Nu ne-ntamplam":

    Mi-esti canceros prin fibra.Cand pleci.Ca si cum ai inflori in mersuri descendente.Perpetuu si insistent, mirosind a salcami nebuni.
    Mi-esti tumoare maligna,cu valuri de pareri grabite,impiedicate pe dupa stern.Mi te multiplici necontrolat si invaziv,decojindu-ma de pe schelet,deformandu-mi trupul,vestejindu-mi coloana intr-un buchet de tremuraturi greoaie.Sfasiindu-ma,dislocandu-mi ganduri si sugrumandu-mi pareri sa nu mai stiu niciodata ,sa nu mai pot niciodata a te trai.Constant,in tulburari de ochi vii.
    Iar eu imi sunt dezacordata.Pe la incheieturi.Imi zbarnaie hidos cat'-un picior in pasi sacadati,facand coruri de oameni grabiti,delimitandu-le zambetele si privirile mioape.Si-mi apar fluturi,pe sub piele.Prin vene.Iar eu le suflu in aripi.Sa zboare.Sa mi se-nalte.Sa-mi ajunga la tample,sa-mi odihneasca pleoapele si sa-mi cante viselor.Sa le adoarma.Printre capite asimetrice de stele fumegande.
    Si-mi sunt bolnava.Indelung.In pareri si-n existenta,in neintamplari si ganduri batrane.Sunt prea plina de tine,iar tu nu-mi esti nici toamna nici Bacovia si te traiesc asa cum pot,saracacios,sferic.Cu inconstienta naiva,adulmecandu-te.Ca aerul...
    M-am pierdut,iremediabil,pe mine insami.Mi-a disparut eul.In tine,prin tine.Si-mi caut sinele,disperata,desculta,cu pletele nebune-n vant....
    Tu...tu ai reusit sa ma sufoci.Dar nici sa mor nu reusesc fara tine.Moartea mea presupune  o moarte in doi.Asa ca mori.Mori macar o data.Pentru mine.Sa mor si eu linistita.Si-apoi dara,tu poti sa te renasti daca vrei,dar pe mine mie,rogu-te,reda-ma!
    Cred ca m-ai trait pana n-a mai ramas nimic din mine.Pana m-ai epuizat pe toata,pana ce m-ai consumat.M-ai fumat si m-ai sorbit,m-ai devorat.M-ai anulat.M-ai nimicit.Si-acum mi-e viata suferinta nuda,deliranta,de parca n-as mai exista...
Dar eu exist.Si e o noapte adanca in mine.Cu naluci de neintamplari,si roiuri de necuvinte.

                        Am cancer la suflet,iar noaptea-i neagra si plina de teroare.

 
     Si urlu sidefat.Mi se sparge ecoul la tarm de traire.Printre stanci ,izbindu-se de nori.Si plang.Imi curg mari,oceane intregi,pe obraji in jos.Innecandu-ma.Am cancer la suflet si pot sa fac tot ce vreau.Sa vedem daca pot sa si tac.

                                      Am cancer la suflet si tac...doar tac!

Exista-ma!

 
        Din colectia "Nu ne-ntamplam":

     Exista-ma!Cum sti tu mai bine.Dintr-o spranceana incruntata,cu jumatate de ochi in partitura,cu la-uri pe varf de limba si un diez dilatat intre degete.Dependent de vesnicii,sfaramandu-mi pupila spre inainte,spre departare in cercuri de ploi nefrumoase,limitate.

 Sa ma existi intens,singur sau din durere,pana la epuizare,pana mi-ai sfasia panzele si carma sufletului meu calator,pana mi-ar intra apa la babord,si pana-ar cadea stele de mare de pe cer.Exista-ma  mirat,sub forme de elipse ca inima sa-mi zboara de sub coaste si eu sa uit a mai fi om...

    Sau ne-exista-ma!Cum preferi!Cu scarba trupului nascand goluri de ferestre,despicandu-ma-n friguri si-n existente verticale .Amortindu-mi sinele,zdrobindu-mi tamplele,sfasiindu-mi pieile.Ne exista-ma!Plangandu-ma cu limba,inecandu-ma in articulatii de barci ,ratacindu-mi eul in vanturi tarzii si monotone.

   Ne exista-ma-n tacere,pana la epuizare.Si-n mine sa se nasca,neobisnuit,scara lui Iacob cu trepte din aripile-mi retezate.Ne exista-ma tragic!Cu oase obosite ,nascandu-ma iluzie si-n lumea simultana sa-mi fie trupul minimum de forma.

     Canta-ma!Spulberandu-mi trairea si cenusiul vertical.Canta-ma in absolut,smulgandu-mi ochiul drept ca sa fim mai multi,noi, orbii,si-mi smulge dara gura sa fim mai multi noi cei flamanzi de tine.Canta-ma-n ecouri sparte si coruri de pescarusi bolnavi de mare.Canta-ma innoptat,pana-mi cade un strigat rupt si o coasta alungita-n vid.

  

     Tace-ma!Din ce in ce mai tare.In coloane de infinit si-n noduri de cuvinte.Tace-ma sfios!Sa rasune in mine moartea ta si-o urma de albastru.Tace-ma din ingeri,ca-ntr-un crescendo luminat de stele si de ploi,de timpuri si de noi...

                                                Exista-ma sa te exist si canta-ma ca sa te tac...