Disperare.

      Şi-apoi, dacă vedenia asta, atât de vie şi sfâşietoare cu tine, nu e semn de nebunie crâncenă ce altceva ar putea să fie?
 
       Desnădejdea e atunci când, descompus fiind, nu mai vine nimeni să-ţi unească încheieturile, umerii şi pieile, cu tot cu cute şi aluniţe. Atunci când nimeni nu vrea să te refacă din nimic. Când eşti plin de negru în sânge şi-aştepţi pe cineva să suga noaptea din tine. Şi-aştepţi, înnebunind...

      Disperarea e atunci când mă întreb care sunt degetele mele şi care sunt ale tale. Mi te-am iubit atât de mult încât am început să cred că sunt tu şi că toate degetele mele îţi aparţin. Şi paşii şi dinţii. Gura cu totul. Pe rând, însă. Niciodată în acelaşi timp. Cu gura te-am iubit cel mai mult. Cu mâinile cel mai puţin.

      Nebunia e atunci când îmi bag mâna, până la cot, adânc pe gât. Să te caut, să te găsesc, să nu te pierd. Şi răscolesc în mine munţi şi-ntunericuri, scuip în prăpastii şi răstorn bolovani că singurătatea mi-e multă şi grea de când te-ai stins.Şi-mi ajunge mâna până la coapse, până la genunchi, până-n călcâie, înăuntru, întrebând la fiecare rascurce de artere şi la fiecare nucleu, celulă, ţesut, de tine. Într-un târziu îmi intră şi mâna cealaltă, bolnavă de tine, strigându-te. Şi-mi întru toată pe gât, cu picioare şi plete, cu globul ocular stâng şi apoi cu cel drept, mă înghit zdravăn, să nu-mi rămân în gât, şi cu frigul din oase intrându-mi printre dinţi sap cu picioarele şi cu gura până dau de lumină. Iară de n-am să dau de ea, mă întreb acum, aş putea oare să mă dezghit?

      Desnădejdea e atunci când mai degrabă aştept să orbesc decât să te zăresc.
      Disperarea e atunci când prefer să nu mai aştept. Mă orbesc singură.
      Nebunia e acum.