Endlösung. Zboruri absolute.

         Din colectia "Nu ne-ntamplam": 

     Nu mă cunoaşte nimeni pentru că n-am scris niciodată despre mine. Am scris întotdeauna despre el. Şi dacă nu v-aţi dat seama până acum înseamnă că am fost un scriitor acceptabil şi un magician iscusit.
     Eu n-am scris niciodată despre mine...

    Ai văzut poate, trecând pe lângă tine, oameni cu umbrele de zahăr deasupra capului chiar şi când ploile se ascundeau în colţuri de cer...
    Se spune că sunt unele zboruri în care îţi tremură vocea atunci când vrei să decolezi şi ţi se încordează venele când simţi vântul sub tălpile crăpate de mers, de oboseală. Sunt unele zboruri în care aripile se deschid larg, atât de larg încât oasele te dor, iar coastele ţi se sfărâmă doar pentru că ai  vrut să cuprinzi văzduhul tot dintr-o bătaie şi cerul întreg într-o clipă. Dar durerea o simţi ca prin vis pentru că niciodată nu ai mai zburat aşa. Niciodată nu ai mai ordonat norii pe cer în funcţie de formă şi culoare. După miros şi vechime. Astfel încât în nord aduci norii aceia cu medalioane groase la gat. Şi-n partea cealaltă, spre miezul sudului, aduci nori Cancerului, să le fie doar lor frig, şi durere în piept. Şi pământul se cutremură atunci când norii râd nervoşi, deranjaţi de ordonarea lor pe cer."Sunt nori independenţi", mi-ai spus prima dată. "Lor le place să decoleze din fabrici cu mult fum şi să aterizeze deasupra magazinelor cu brăţări vintage şi păuni pe evantaie. Ei se pitesc pe străzile unde paşii se răresc şi miroase a gol. Sunt nori haini şi-ţi plouă când vor ei, nu când îi tragi tu de siretele bocancilor". Şi eu am încetat să mai trag norii de şirete, înghiţindu-mi zborul cu noduri, lăsându-l să se ducă pe gât, adânc în mine.
    Sunt unele zboruri în care respiraţia ţi se întrerupe de la prima bătaie din aripi, până la ultima. Şi te sperii pentru că îţi simţi plămânii urlând după aer, măcar o celulă, oricât de firavă şi naivă ar fi ea. Iar inima ţi se deformează de teamă, de dorul aerului pe partea stânga, în atrii şi ventricule. Iar aorta se dilată în corp, aducându-ţi aminte de pescăruşii de sticlă ce-i purtai haotic la mâna, împletiţi pe brăţară.
    Sunt unele zboruri în care întreagă viaţă îţi trece pe dinaintea ochilor. Şi îţi aduci aminte de tăieturile din palmă când ai spart statueta aceea cu ochii de smarald. Şi vezi tatuajele de la gumă pe umărul drept. Ce ciudat se uită la tine şi acum capul acela de dragon. Simţi parfumul de migdale şi ploile din zilele pare.
    Sunt unele zboruri pe care nu credeai niciodată că ai să le faci. Nu-ţi imaginai niciodată că o să ai curajul să te desprinzi de sol, să te laşi pe tine în urmă. Sunt unele zboruri în care nu mai contează cât suferi pentru că totul este atât de sublim şi absolut şi perfect, încât nicio durere nu mai pare de nesuportat, iar tu continui să zbori. Zbori cu ambele aripi până oboseşti şi apoi începi să zbori doar într-o aripa, apoi într-un fir de zâmbet, apoi într-un fir de suflet, apoi într-un licăr de speranţă. Şi zbori cum n-ai mai făcut-o niciodată şi poate nici nu o să o mai faci. Dar orice zbor e urmat ,inevitabil, şi de o aterizare. Şi oricât de mult te-ai zbate să rămâi în aer, oricât ai încerca, fără să vrei, fără să fi întrebat, aterizezi. Forţat. Aşa se spune.
    Un zbor al cărui preţ suprem este însăşi existenţa.Şi întreagă lume înmărmureşte când te vede pe tine adulmecând cerul, despărţindu-l cu aripile în două. Văzduhul de deasupra ta şi cel de dedesubt.
    Dar astfel de zboruri se obţin numai cu preţul unei dureri existenţiale.Aşa sunt unele zboruri...

    Şi-apoi apare teama de a mai zbura vreodată ca nu cumva acest nou zbor să-l eclipseze pe celălalt. Ţi-e greu să-ţi mai dezlipeşti picioarele de pământ şi să te ridici pentru că nimeni nu îţi garantează că vei reuşi, ca şi ultima dată.Şi oricât de mult ţi-a plăcut să zbori, teama de un eşec îţi leagă aripile la spate. Le netezeşte.Le îmblânzeşte şi le domesticeşte. Le învaţă să uite să zboare.Le învaţă să meargă. Şi astfel începi să-ţi foloseşti aripile pentru mers, chiar dacă ele lăcrimează la fiecare pas, eventual se vor obişnui.
    Şi de teama de a nu se prăbuşi în zbor mulţi oameni îşi smulg penele din aripi şi poartă umbrele de zahăr mereu deasupra capului ca nu cumva ochii să râvnească la absoluturi imposibile. Sau cel puţin aşa spune legenda.

    Eu n-am scris niciodată despre mine. Poate ar trebui să-mi dezleg aripile şi să privesc încrezătoare spre cer. Dacă mă străduiesc următorul zbor va fi mai bun ca cel pe care tocmai l-am încheiat în genunchi.

                     Sfarsitul colectiei.