Disperare.

      Şi-apoi, dacă vedenia asta, atât de vie şi sfâşietoare cu tine, nu e semn de nebunie crâncenă ce altceva ar putea să fie?
 
       Desnădejdea e atunci când, descompus fiind, nu mai vine nimeni să-ţi unească încheieturile, umerii şi pieile, cu tot cu cute şi aluniţe. Atunci când nimeni nu vrea să te refacă din nimic. Când eşti plin de negru în sânge şi-aştepţi pe cineva să suga noaptea din tine. Şi-aştepţi, înnebunind...

      Disperarea e atunci când mă întreb care sunt degetele mele şi care sunt ale tale. Mi te-am iubit atât de mult încât am început să cred că sunt tu şi că toate degetele mele îţi aparţin. Şi paşii şi dinţii. Gura cu totul. Pe rând, însă. Niciodată în acelaşi timp. Cu gura te-am iubit cel mai mult. Cu mâinile cel mai puţin.

      Nebunia e atunci când îmi bag mâna, până la cot, adânc pe gât. Să te caut, să te găsesc, să nu te pierd. Şi răscolesc în mine munţi şi-ntunericuri, scuip în prăpastii şi răstorn bolovani că singurătatea mi-e multă şi grea de când te-ai stins.Şi-mi ajunge mâna până la coapse, până la genunchi, până-n călcâie, înăuntru, întrebând la fiecare rascurce de artere şi la fiecare nucleu, celulă, ţesut, de tine. Într-un târziu îmi intră şi mâna cealaltă, bolnavă de tine, strigându-te. Şi-mi întru toată pe gât, cu picioare şi plete, cu globul ocular stâng şi apoi cu cel drept, mă înghit zdravăn, să nu-mi rămân în gât, şi cu frigul din oase intrându-mi printre dinţi sap cu picioarele şi cu gura până dau de lumină. Iară de n-am să dau de ea, mă întreb acum, aş putea oare să mă dezghit?

      Desnădejdea e atunci când mai degrabă aştept să orbesc decât să te zăresc.
      Disperarea e atunci când prefer să nu mai aştept. Mă orbesc singură.
      Nebunia e acum.

Om nefrumos

                             Prima dată când am aflat că nu sunt un om frumos am murit.

       De ce se năpustesc şoimii asupra mea? Doar pentru că am obrajii deformaţi, denivelaţi? Vag, pe suprafaţa lor încă se zăresc vechile câmpuri de luptă şi petele de sânge, tranşeele eşalonate pe câţiva kilometri şi urme de ciumă.
       De ce îşi întorc oamenii privirea de la mine? Doar pentru că am buzele mucegăite?  Ele se descompun într-o simfonie din re major şi miros înţepător a pustiu. Sunt neîmbrățișate, le e frig şi greaţă când se aşterne zăpada peste ele.
       Am nasul puţin strâmb, zâmbind zeflemitor normalului. L-a modelat vântul când mi-a izbit faţa, grăbit să-şi prindă trenul, şi-n urma lui a lăsat stropi de ploaie, murdarindu-mi nările, patandu-le. Poate de aceea fug de mine fericirile.
       Ochii mi-s orbi de realitate. Sunt anemici şi flămânzi de gol. Pupilele sunt defecte, iar pe retină au apărut umbre pale de durere făcând nervul optic să se încordeze şi să se pregătească de un final măreţ. Să cuprindă ca ultimă imagine o naştere de stea şi nu zborul meu în jos. Poate de aceea nu mi se vindecă nici sufletul. El încă supurează.
       Mi-i coloana ondulată, în valuri parcă, modelându-mi hidos spatele, subţiindu-l pe partea stângă. Lipseşte puţin din mine pe partea stângă. Sunt mai săracă pe partea aceea. Şi tot ea îmi ondulează şi gândurile. Coloana. Gândesc în formă de s acum. Strâmb.
       Picioarele mi se depărtează sălbatic unul de altul. Sunt dornice să se despartă, să-şi ia rămas bun, ca partea stânga să fie independentă de partea dreaptă. Dar eu? Eu unde mă duc? În ce direcţie?

     A doua oară, când mi-am adus aminte că nu sunt un om frumos, mi-am dorit să mai pot muri o dată. Să mai uit pentru un timp.

     Uneori îmi imaginez că sunt un om frumos. Cât timp clipesc. Până mi se ridică pupila spre sprâncene. Mai mult n-ar suporta inima. Atâta fericire i-ar amesteca atriile şi vetriculele. De aceea îmi imaginez foarte rar. De teamă. Mi-e teamă ca nu cumva să ajung să cred că sunt un om frumos. Mi-e teamă ca nu cumva să cred cu atâta tărie că sunt un om frumos şi să devin unul. Nu mi-ar plăcea să fiu un om frumos. E plictisitor.

      Acum, când îmi reamintesc voluntar şi insistent că nu sunt un om frumos, ca nu cumva să cred altceva despre mine şi să-mi deformez realitatea şi aşteptările, nu-mi mai doresc să mor. Ar fi prea uşor şi deloc sângeros. Şi care mai e farmecul de a fi un om nefrumos dacă nu mai suferi?

Straini

                      "Nu vă rugaţi pentru fericirea mea netoţilor, eu nu o fac. Altfel n-aş mai scrie."

          Străinii care trec pe lângă mine îmi aburesc gânditor retina. Îmi înfloresc ochiul, îl măresc, îl  umflă şi-l explodează. De aceea-mi par ochii dezgoliţi. Mi-i nimicesc străinii, când se uită prea adânc în mine, ghicindu-mi miezul de om strâmb, cu absoluturi intangibile.

         Dar eu iubesc străinii, chiar dacă mă orbesc şi-mi fură realitatea. În fiecare zi mă îndrăgostesc de câte un străin, când trec pe lângă el, pentru mai puţin de-o clipă. Dar e suficient. Ne iubim atunci cât pentru o viaţă întreagă şi încă jumătate. Intens şi dramatic încât ni se mută inimile pe partea dreaptă de haosul trăirii. Ne izbim piepturile, ne ciocnim oasele şi ne smulgem pieile. Ne sufocăm şi ni se face scârbă de noi, ne uram, ne plângem unul pe altul şi  ne trăim până ne cunoaştem fiecare tresărire. Până ne învăţăm ritmul respiraţiei şi stropii toţi de sânge. Atât de năucitor ne iubim încât ne uităm unul pe altul apoi. Ni se uită trupurile şi minţile, simţurile şi neliniştile de frică, de groază, ca nu cumva să mai anulăm universul şi timpul, să nu mai decolorăm oamenii şi să sfărâmăm cerurile. Să nu mai deşirăm realităţile care nu ne conţin pe amândoi în acelaşi timp, în aceeaşi persoană.

          Sunt doar doi paşi. Timp de doi paşi ne intersectăm vieţile şi trăim unul într-altul, fiind oriunde şi nicăieri. De la primul pas până la al doilea ne iubim până uităm să mai facem altceva, până uităm să mai existăm, iar după al doilea pas deja nu ne mai ştim, nu ne mai înţelegem.
         Îmi place să iubesc străinii, că rămâne în mine o dungă de euforie trecătoare, dar de n-aş uita cu cine şi cum ne-am  iubit m-aş ucide. Cu un străin mă iubesc absolut, plenar  încât mi-ar fi greu apoi să-mi mai imaginez altfel existenţa.

       Dar acum de ce n-am uitat complet? După ce m-am iubit cu străinul acela cu mănuşi negre de ce n-am uitat? De ce-mi amintesc, încă, unde ni s-a ars carnea când ne-am atins? Sau unde ni s-au învineţit ochii când ne-am privit? De ce îmi pare cunoscut gustul buzei lui? Şi cum de ştiu în ce parte a pieptului îi face pielea cute atunci când zâmbeşte? Nu-mi place când oamenii încep să nu-mi mai fie străini.
     Aş fi vrut să mai fim străini. Încă puţin, poate încă o viaţă şi abia apoi să ne amintim de noi.

     
     "De ne-am da foc, care dintre noi, îngere, ar arde primul?
     Dară dragă, noi ardem de mult şi nu ne mai terminăm. Nu-i suficient să porţi Edenul în geantă ca să nu ţi se facă scrum sufletul."

Terapie prin îmbrațișare

     "Mi-ar mai trebui o viaţă ca să te iubesc pe tot şi încă jumătate ca să încep să mă satur de tine."


     Oamenii îşi îmbrăţişează trupurile. Privirile şi vârfurile degetelor. Oamenii îşi îmbrăţişează buzele şi obrajii. Şi atunci când se îmbrăţişează le rămâne în corpul lor, pe piele, câte puţin din celălalt. Şi-l asimilează. Avem în noi câte puţin din fiecare persoană pe care am îmbrăţişat-o. Se plimbă prin noi câte un zâmbet, un iris negru sau un obraz mat şi rozaliu. Se plimbă în noi câte o buza sau jumătate, câte un deget sau mâna toată. Şi noi ne plimbam prin alţii, fără să ştim, obosindu-ne picioarele pe cărări, sau mainile pe cârmă . De aceea după ce ne îmbrăţişăm nu vom mai fi niciodată la fel, pentru că nu vom mai fi compleţi. Şi atunci mă întreb, mai rămâne ceva din noi după ce dăruim îmbrăţişări celorlalţi? E însăşi existenţa preţul îmbrăţişărilor?

     Aş vrea să te îmbrăţişez de atâtea ori, încât să nu mai rămână nimic din mine în mine, să fiu toată în tine, să mă încorporezi în trupul tău, să mă adopţi şi pe mine.Dar mie mi-e atât de multă singurătatea câteodată că-ncep, speriată, să mă îmbrăţişez singură, de teamă să nu mi se încreţească pielea, să-mi crape şi să-mi zboare miezul spre neant. Că aşa am auzit. Oamenii care rămân neimbratisati se sting cu fiecare respiraţie. Şi-mi trag de braţe, le întind până se lungesc, până le pot împleti în jurul trupul tot, pe care îl strâng, golindu-l de aer, uscandu-l, să-l pot cuprinde pe tot. Dar oamenii îmbrăţişaţi cu patimă se duc spre etern după ce braţele se desprind pe trup. Cum ar mai putea ei trăi după ce au cunoscut apogeul existenţei? Măcar se sting împliniţi, cu absolutul în sine.
Eu... eu mă îmbrăţişez de fiecare dată la sfârşit. Toate sfârşiturile. Când se lasă cortina. Când ne strângem undiţele, când închidem umbrele şi ne dăm jos din bărci.


  " Cândva, la magazinul din colţ, se vindeau îngeri. I-am cumpărat pe toţi, de teamă să nu-mi fure cineva vindecarea. Dar poate că nici nu există. Vindecare. Îngerii sigur există."

Ploi bacoviene

          "De când am aflat că există puţin Eden în călcâiul fiecărui înger am în geantă talpa retezată a unui zburător. Port cu mine Edenul."

    Plouă în oameni. Pentru că-s murdari. Nervos. Le şterge conturul şi le spală pupila. De prea mult negru. Până se dilată-n ceaţa nefirii. Le spală inima de prea mult roşu în bătaie şi plamnii de prea mult aer în sistole. Plouă şiret, ocolind umbrelele din vene, găurind şi zâmbet şi buză.Buza inferioară, că pe ea se scurge toată ploaia. Şi-s oamenii plin de ploaie, apoi. Până la refuz. Şi dau pe dinafară. Le ţâşneşte apă prin degetele de la picioare şi prin nări. Plouă din oameni, confuz. Murdărind asfaltul de miez şi de simţire, ondulând tăcerea în siroiri de năluci oarbe.
    Plouă în îngeri, descompunându-i în lumină, pe pervazurile blocurilor şi-n vitrinele cu Descartes, micşorându-i măreţia. Plouă greţos, cu arome de etern, smulgandu-le zboruri din pene şi grăbindu-le căderea. De aceea umblă îngerii pe pământ. A plouat prea mult în ei şi sunt prea grei să-i mai poată ţină văzduhul în înalt. Şi-apoi plouă cu îngeri, peste creştetele oamenilor, deformandu-le trăirea.
    Şi plouă şi-n mine. Cu oameni şi cu îngeri. Pe-nserat, în zilele cu Steve Vai la ureche. Şi încep să cred atunci, că te-aş mai iubi o dată Străine. Dar asta-i doar dorinţa ploii din mine. Poate că ea te-a iubit şi prima dată. Şi-a plouat o dată şi cu tine. Insistent. Până m-ai inundat. Mi-era teamă să mai deschid ochi şi gură ca nu cumva să te reverşi, să te descompui, să te pierd. Acum a încetat să-mi mai plouă cu tine. Mi-eşti doar un călător prin sânge.
    Şi-n mine plouă bacovian, rasarindu-mi pe limbă bolovani şi mucegai, atunci când îmi număr fad, vânătăile din genunchi. Plouă liniştitor, cu iz de romanţe prăfuite din magazinele de vechituri. Plouă  într-un continuum sonor. Şi-n mine va fi toamnă şi va fi ploaie cât am să respir.

"Plouă-n îngeri şi îngerii plouă peste oameni. Plouă în oameni şi-n mine plouă cu îngeri şi cu oameni."

Răzvrătire

                                "Mi-e poftă de moarte, ar spune nebunul."

    Dacă aş comite o crimă aş folosi un pantof. Acela roşu şi lăcuit, fără pereche, de sub pat. Prea-l şterg de praf când mă înghesui toată în el, ca să-mi miros şi să-mi amintesc toate drumurile.C-am mers mult cu un singur pantof. Aşa-s nebunii, mi-am spus. Merg cu un singur pantof, doar în zilele impare, să se asorteze. Şi aş omorî cu pantoful acela toţi oamenii care oftează pe stradă. Ei oricum mor câte puţin când expiră adânc.Ca şi cum s-ar consuma pe ei şi toată existenţa lor într-o singură expiraţie, iar în ei ar rămâne un vid de care nu sunt conştienţi. Ei ştiu că-i doare ceva dar nu ştiu ce. Îi doare absenţa lor din ei. Şi de-aia i-aş omorî. Ei doar cred că există, iar eu i-aş strivi. De fapt le-aş strivi convingerea. Şi oamenii s-ar împuţina, până când ai putea să-i strângi în pumn pe toţi...

    Dacă aş comite o crimă mi-aş folosi unghiile.Aş sfâşia pielea de pe oamenii cu ochii mici. Ei nu mai cuprind realitatea toată într-o privire şi-i dor ochii. Ei se sufocă oricum, când li se apropie pleopele, că se închid, ermetic. Ca într-un vid. Se sufocă cu sine, că-s prea plini de ei. Am întâlnit odată un orb. Îmi spunea că nu-i prevăzut cu gaură de supraplin.
    Acestor oameni le-aş smulge pielea de pe ei cu ungiile-mi strâmbe, le-aş deschide cutia toracică, să nu se mai sufoce, să le iasă sinele în lume, să se aerisească de ei.

Dacă aş comite o crimă cel mai probabil aş folosi foarfeca din sertarul plin de libelule presate. Cu ea mi-am retezat jumătatea stângă a corpului, când mă incomoda. Era prea emotivă. Cu ea aş sfârteca şi oamenii fericiţi. Le ajunge. Să lase restul fericirii şi pentru ceilalţi, să n-o consume ei pe toată Sunt mulţi care într-o viaţă îndelungată nu ajung la fericire, nici măcar nu trec pe lângă ea, poate pentru că alţii îşi însuşesc fericirea lor.

    Dacă aş comite vreodată vreo crimă aş folosi şi pantoful şi unghiile şi foarfeca. Toate deodată, să fiu convinsă c-am murit şi nu mă mai întorc înapoi. În fond, cât de puternică pot să fiu? Doar am mai murit de câteva ori până acum...

                "Dacă ai  comite o crimă, ce armă ai folosi, îngere?
                Aș aprinde un chibrit în tine, să se facă lumină."

Îngeri beți.

    " Nebună. Eu vreau să fiu nebună când am să fiu mare. Ăsta e visul meu. Nu-l furaţi capete netoate.  Faceţi-vă altul mai măreţ v-aş spune, dar nu-i nimic mai măreţ ca nebunia."

-Spune-mi o pasăre care migreza. Dar nu oricare. Spune-o pe aceea care te doare când pleacă. Care îţi sfărâmă existenţa şi-ţi anulează trăirea. Cea care te aruncă în dramatica stare de om mizerabil.
-...
-Iubirea. Să şti tu că iubirea e o pasăre migratoare. Ea pleacă spre suflete mai calde când le trece anotimpul.
-Şi se mai întoarce? Se mai întoarce vreodată?
-Se-ntorc, se-ntorc. Toate iubirile se întorc, dar vezi tu, ele nu se întorc niciodată acasă, acolo de unde au plecat, pentru că uită. Iubirile sunt păsări haotice şi aşa ajungi să te îndrăgosteşti de altcineva. Pasărea ta poate oricând să ajungă la altcineva.
-Dar dacă nu vreau să mă îndrăgostesc de altcineva? Dacă eu vreau pasărea din anotimpul trecut?
-Pasărea de anotimpul trecut rămâne doar atât. Pasăre trecută. Nu-ţi întinde privirea după ea, ei i-a trecut vremea. Or să vină la tine multe păsări, cu pene mai frumoase şi cu ochii mai senini, cu zboruri largi ce cuprind eternităţi. Prinde-le zborul. Prinde măcar una. Fii pescar de păsări! Încearcă!
-Dar sunt atât de multe. Pe care din ele?
-Asta e alegerea ta. Pasărea pe care o prinzi e iubirea de care o să ai parte. Nimeni nu ştie de dinainte cum va fi pasărea ta. Nici măcar tu. O să descoperi la momentul potrivit şi atunci vei decide dacă o vei păstra sau îi vei da drumul.
-Te-am recompus din rom. Ştiam că îngerii beţi sunt incoerenţi, de aceea le dau drumul pe Pământ. Să sperie oamenii.

        "Nebunii sunt cei mai fericiţi. Într-o zi sper să devin şi eu nebună. Prin uramare, fericită."

Diagnostic vag: Krankheit des Vergessens

     "-Tu, tu ar trebui să suferi de Alzheimer.
      -Am să-ncerc, am spus eu naivă."

    Şi-am încercat. Am găsit uitarea într-un punct negru de pe perete. Şi punctul s-a mărit şi-a-nceput să sângereze. Îi curgea apă din încheieturi. Mi s-a scurs pe bocanci şi peretele s-a deformat. Iar punctul a început să radă la mine în a şi în u, comprimând toţi pereţii din camera, aplatizandu-mi plămânii.

    Am uitat prima dată să-mi deschid ochii. Cine-a spus că orbirea nu-i frumoasă? Era întuneric prin mine şi pe lângă. Pe sub tălpi şi pe buze. Îmi stătea noaptea necoaptă pe sub unghii . Mă înghiţea. Treptat. Trăgându-mă pe nas cu tot cu aerul acela saracacioc în fibre. Mă savura-ntunericul. Dar el niciodată n-a ştiut că-mi plăcea. Îmi plăcea frigul ăla şi nimicul din el. Golul sufocant ce-mi dezmembra cutia toracică.

    Am uitat cum să mai fiu barcă cu velele nebune în vânt. Cine-a spus că nu poţi umbla cu barca în lume pe sub apă?  Poţi. Am mers invers, cu capul în jos, până m-am izbit de-o stâncă, la tărm de nebunie. Ajunsesem atunci la marginea unui pătrat. L-am descompus în discuri de vinil şi am început să-l cant. Eu cântam la pătrat şi nimeni nu m-auzea.

    M-am uitat pe mine. Într-un moment de surzenie completă am crezut că sunt o ploaie. Şi-atât de tare am crezut încât sub mine, pe asfalt, se făcuse o pată umedă . Şi pata s-a mărit şi s-a lărgit. Am plouat în ziua aceea atât de mult încât aveam un lac sub mine, iar gândurile mi le strângeam în mâini, de teamă să nu le ud.

    Când nimeni nu mă vedea am început să cred că sunt un evantai. Şi-am început să suflu atât de tare încât mi se desprindeau bucăţi mari din scoarţa cerebrală. M-am întrecut cu un alt vânt. Până la poarta din colţul străzii. L-am lăsat să câştige. Mi-a plăcut să-l privesc şi să-l imit din urmă. Ne-am împletit densitatea pe-o castană decojita şi-apoi am leşinat. Halucinaţiile îmi degradau creierul.
Am uitat  aproape să exist, dar nicio secundă n-am uitat de tine.

    "Am avut şi Alzheimer. Îndeajuns de mult încât să-mi dau seama că mai întâi de toate sufăr de tine."

Iubiri

     "Sunt mai frumoase ploile decât oamenii.O dată m-am îndrăgostit de una. De o ploaie. Ne-am iubit scurt, dar memorabil."

    Eu iubesc puţin sărat, cu gust de spumă de val, şi palid pe sub creier. Incretindu-i suprafaţa, deformandu-l în porturi pentru păsări.
    Iubesc daltonist. O dată te-am confundat în verde, iar altă dată te-am pierdut în roşu. Te-am iubit atunci fugitiv, pan-ai dispărut la capăt de cerneală.
    Iubesc cu cortina ridicată şi scena plină de mine. Eu actorul. Eu omul cu vise. Eu străinul din gara cu praf şi pânze de păianjen. Eu gondolierul şi călătorul printre suflete. Eu pescarul de nori. Am multe euri în mine. Câte unul pentru fiecare nouă zi. Şi-l îmbrac simplist, în fiecare dimineaţă. Ca hainele de sărbătoare. Mă bucur şi îmi sunt ochii calzi şi grei de uimire. Şi toate eurile îşi joacă iubirea pe scenă. Slab, cu stângăcia începătorului, şi public puţin, capete zburlite aruncate în câteva scaune groase, cu o stofă grena, sângerie.

    Iubesc interplanetar. Aproape ca o supernovă. Luminos şi energic, prăbuşindu-mă în mine însămi.
    Şi inegal. Îmi place să iubesc inegal. O dată am iubit doar cu un ochi. Acum el clipeşte mai des şi mai melancolic. Altă dată am iubit cu un deget. Un vârf de deget.Acum l-am retezat. Zâmbea zeflemitor la mine. Şi cu un sfert de suflet. Ploaia aia îmbuteliată într-o ceaşcă de cafea am iubit-o cu un sfert de suflet şi jumătate de măsea.
    Iubesc şi egal, dar rar. Puţini sunt cei care merită. Iar eu aproape am uitat cum e să iubeşti egal.Cu tot sufletul.Cu toate măselele. Cu toate cele 10 vârfuri de degete şi cu ambii ochi.

    Eu iubesc epuizant. Ca alţii. Nu există sindromul de oboseală cronică. Oamenii sunt iubiţi mult prea intens. Până la extenuare. Şi-i oboseşte. Prea multă iubire, pe unii, îi oboseşte.
    Eu iubesc din la minor. Fără semn la cheie. În ton, semiton, ton, ton semiton, ton , ton. Şi-abia apoi încep să fiu om.Uneori iubesc puţin malign. Pe sub arcade şi prin ele. Niciodată monoton.

    Eu iubesc mai întâi în zigzag. Cu respirul sacadat în fiecare colţ şi cu miocardul relaxat, îndelung pe linie.Şi-apoi încep să iubesc ca motorul unei Impala din '67. Doar puţin zgomotos şi reconfortant. Cu eleganţa trecutului uitat şi parfum de mucegai, cu o pată de rugină lângă stopul de "antilopă africană".


                    Nimănui nu-i place cum iubesc. (?)

Endlösung. Zboruri absolute.

         Din colectia "Nu ne-ntamplam": 

     Nu mă cunoaşte nimeni pentru că n-am scris niciodată despre mine. Am scris întotdeauna despre el. Şi dacă nu v-aţi dat seama până acum înseamnă că am fost un scriitor acceptabil şi un magician iscusit.
     Eu n-am scris niciodată despre mine...

    Ai văzut poate, trecând pe lângă tine, oameni cu umbrele de zahăr deasupra capului chiar şi când ploile se ascundeau în colţuri de cer...
    Se spune că sunt unele zboruri în care îţi tremură vocea atunci când vrei să decolezi şi ţi se încordează venele când simţi vântul sub tălpile crăpate de mers, de oboseală. Sunt unele zboruri în care aripile se deschid larg, atât de larg încât oasele te dor, iar coastele ţi se sfărâmă doar pentru că ai  vrut să cuprinzi văzduhul tot dintr-o bătaie şi cerul întreg într-o clipă. Dar durerea o simţi ca prin vis pentru că niciodată nu ai mai zburat aşa. Niciodată nu ai mai ordonat norii pe cer în funcţie de formă şi culoare. După miros şi vechime. Astfel încât în nord aduci norii aceia cu medalioane groase la gat. Şi-n partea cealaltă, spre miezul sudului, aduci nori Cancerului, să le fie doar lor frig, şi durere în piept. Şi pământul se cutremură atunci când norii râd nervoşi, deranjaţi de ordonarea lor pe cer."Sunt nori independenţi", mi-ai spus prima dată. "Lor le place să decoleze din fabrici cu mult fum şi să aterizeze deasupra magazinelor cu brăţări vintage şi păuni pe evantaie. Ei se pitesc pe străzile unde paşii se răresc şi miroase a gol. Sunt nori haini şi-ţi plouă când vor ei, nu când îi tragi tu de siretele bocancilor". Şi eu am încetat să mai trag norii de şirete, înghiţindu-mi zborul cu noduri, lăsându-l să se ducă pe gât, adânc în mine.
    Sunt unele zboruri în care respiraţia ţi se întrerupe de la prima bătaie din aripi, până la ultima. Şi te sperii pentru că îţi simţi plămânii urlând după aer, măcar o celulă, oricât de firavă şi naivă ar fi ea. Iar inima ţi se deformează de teamă, de dorul aerului pe partea stânga, în atrii şi ventricule. Iar aorta se dilată în corp, aducându-ţi aminte de pescăruşii de sticlă ce-i purtai haotic la mâna, împletiţi pe brăţară.
    Sunt unele zboruri în care întreagă viaţă îţi trece pe dinaintea ochilor. Şi îţi aduci aminte de tăieturile din palmă când ai spart statueta aceea cu ochii de smarald. Şi vezi tatuajele de la gumă pe umărul drept. Ce ciudat se uită la tine şi acum capul acela de dragon. Simţi parfumul de migdale şi ploile din zilele pare.
    Sunt unele zboruri pe care nu credeai niciodată că ai să le faci. Nu-ţi imaginai niciodată că o să ai curajul să te desprinzi de sol, să te laşi pe tine în urmă. Sunt unele zboruri în care nu mai contează cât suferi pentru că totul este atât de sublim şi absolut şi perfect, încât nicio durere nu mai pare de nesuportat, iar tu continui să zbori. Zbori cu ambele aripi până oboseşti şi apoi începi să zbori doar într-o aripa, apoi într-un fir de zâmbet, apoi într-un fir de suflet, apoi într-un licăr de speranţă. Şi zbori cum n-ai mai făcut-o niciodată şi poate nici nu o să o mai faci. Dar orice zbor e urmat ,inevitabil, şi de o aterizare. Şi oricât de mult te-ai zbate să rămâi în aer, oricât ai încerca, fără să vrei, fără să fi întrebat, aterizezi. Forţat. Aşa se spune.
    Un zbor al cărui preţ suprem este însăşi existenţa.Şi întreagă lume înmărmureşte când te vede pe tine adulmecând cerul, despărţindu-l cu aripile în două. Văzduhul de deasupra ta şi cel de dedesubt.
    Dar astfel de zboruri se obţin numai cu preţul unei dureri existenţiale.Aşa sunt unele zboruri...

    Şi-apoi apare teama de a mai zbura vreodată ca nu cumva acest nou zbor să-l eclipseze pe celălalt. Ţi-e greu să-ţi mai dezlipeşti picioarele de pământ şi să te ridici pentru că nimeni nu îţi garantează că vei reuşi, ca şi ultima dată.Şi oricât de mult ţi-a plăcut să zbori, teama de un eşec îţi leagă aripile la spate. Le netezeşte.Le îmblânzeşte şi le domesticeşte. Le învaţă să uite să zboare.Le învaţă să meargă. Şi astfel începi să-ţi foloseşti aripile pentru mers, chiar dacă ele lăcrimează la fiecare pas, eventual se vor obişnui.
    Şi de teama de a nu se prăbuşi în zbor mulţi oameni îşi smulg penele din aripi şi poartă umbrele de zahăr mereu deasupra capului ca nu cumva ochii să râvnească la absoluturi imposibile. Sau cel puţin aşa spune legenda.

    Eu n-am scris niciodată despre mine. Poate ar trebui să-mi dezleg aripile şi să privesc încrezătoare spre cer. Dacă mă străduiesc următorul zbor va fi mai bun ca cel pe care tocmai l-am încheiat în genunchi.

                     Sfarsitul colectiei.

Candva somelier...

                  " Alături de tine am fost şi somelier.Mi-a plăcut să te degust."

    Degustarea ta a fost un gest ritualic în care mi-am implicat şi trup şi suflet. Te-am servit dintr-un pahar perfect transparent, cu picior lung şi o cupă largă, dar care se îngustează către vârf ca să pot să-ţi cuprind întregul bughet din fiecare pod al palmei.

    Ţi-am scos dopul de plută din gropiţa leneşă adormită în obraz. Mirosul dopului ţi se impregnase în piele. De sus de la pleoapă alunecând uşor spre bărbie, prelingandu-se pe gât. Te-am lăsat să iei puţin aer până să te torn în pahar şi tu ţi-ai descătuşat buchetul, adormindu-mi parcă pupilele.

    Te-am examinat prima oară vizual şi am adus lumina la tine. Ţi-am analizat limpezimeam mai întâi. Erai atât de clar încât am reuşit să văd, în miezul tău nebun de muzică, fiecare notă aşezată lasciv pe portativ. La mâna stângă aveai o pată de cântec franţuzesc şi în colţul gurii îţi atârna impunător o pană de corb. O inlocuisei pe cea veche, de plastic. Îmi parusei atunci, parcă pentru prima dată, o transpunere a propriului meu absolut. Aş fi vrut să te ating uşor cu degetul, dar m-am temut că eşti evanescent şi c-ai să dispari printr-un nor de umbre. Meniscul tău şi fluiditatea mi-au spus un poem frumos despre tine. Cu rime din surâsuri şi ritmuri din clipit. Tema vagă a poemului, respiraţia ta speriată, decolând adânc de sub stern. Şi-am adus iar un pumn mare de lumina să-ţi văd culoarea. Era caldă cu parfum de seară târzie de noiembrie.

    Te-am examinat şi olfactiv. Mi-am dus mâinile tale la nas, bărbia şi gâtul. Te-am inspirat şi ţi-am reţinut aroma. Te-aş fi respirat etern, dar îmi obosise mirosul. Îmi parusei în acea clipă mai mult decât om. Mai mult decât aş putea eu să fiu vreodată. Mi se revelase atunci un adevăr sângeros. Împlinirea noastră nu ar putea fi decât una în plan imaginar. Dar eu m-aş mulţumi şi cu atât. Măcar de-ar fi şi atât. Să ne întâlnim noi şi suflet în suflet să ne imaginăm iubindu-ne.

    Spre inserat, când stelele au început să migreze spre petecul nostru de cer, am început să te examinez gustativ. Am luat cu degetul o cantitate potrivită din tine. Ţi-am luat din buza de sus, fără să vezi. Te-am plimbat în toată cavitatea bucală şi te-am pipăit îndelung. Ţi-am simţit fluiditatea şi catifelarea, parfumul select de zburător spre vânt.

    Senzaţia gusto-olfactivă persistă şi acum. Şi acum te simt în vârful limbii, acordându-ţi chitara. Îţi simt şi-acum parfumul în nări. Sau poate doar îmi imaginez. Poate...

    Ţi-am pus dopul de plută la loc şi te-am asezat pe raftul de sus al bibliotecii sperând c-a mai rămas suficient din tine şi pentru altă dată. Ai fost armonios dar nu echilibrat. Ca un Muscat Ottonel din '67.

Durerea sufletului fantoma

                          " Hai să conjugăm realitatea: tu încă mă dori. "

    Întotdeauna am crezut că tu te-ai născut în mine, în fereastra larg deschisă a pântecului meu, pentru prima dată şi pentru totdeauna.Totdeauna al meu, nu al tău.Al meu se limitează doar la tine în timp ce al tău n-are nicio limită. E o lume întreagă şi un timp fără margini..
    Şi-n ignoranţa mea am crezut că tu faci parte integrală din corpul meu. Că acolo ţi-e locul, că acolo e lumea ta de carne şi sânge la care visezi şi nimeni nu-mi va altera mie firea şi ţie trăirea.

    Dar mi-ai fost amputat. Forţat. Fără să vreau...
    Te-au amputat poate cocorii, când au început să migreze de pe creasta umărului stang pe-ntinsul coapsei drepte. Când vântul bătea în valuri, nebun, alergandu-mi prin corp, ţi-a ridicat poate ancora ce-ţi stătea înfiptă adânc în urechea mea, aproape de timpan. Poate mi te-au deşirat ploile când mi s-au scurs amalgam de durere pe piept şi mi-au udat şi piele şi suflet. Te-au şters din mine bărcile ce pluteau în derivă pe marea obrajilor mei. Şi-aş fi vrut...să-mi ia mâini şi picioare. Coaste şi ochi. Să-mi ia din măduva spinării şi  tâmple.Să-mi ia sângele tot, să mă sece. Să-mi fure tot aerul şi să-mi interzică să mai clipesc, numai să mi te lase pe tine...Să mă smulgă pe mine din mine ca să nu faci tu spre noapte primul pas.

    Creierul a reţinut se pare, pe scoarţă cerebrală, o anumită reprezentare a sufletului pierdut. Asta ar putea să explice de ce am impresia că mă doare un suflet de fapt inexistent. Nu,nu am impresia. Chiar mă doare. Sunt convinsă. Mă doare sufletul acela mult mai mult acum când el nu mai există. Nu mai există în mine.
    Dacă îmi adâncesc degetul în locul în care obişnuiai să-ti acordezi chitara buzele se arcuiesc şi-mpreună cu limba articulează un ţipăt cu un ecou fad de durere. Dacă îmi duc mâna în partea mea de corp unde exersai gamele mi se învineţesc pleopele şi pupilele mi se-ntind până spre genunchi lăsând în urma lor două dâre de haos primordial. Şi dacă mă ating, involuntar, de partea în care tu îţi închideai ochii şi te adânceai într-o sinuoasă reverie uit să mai respir...

    Faptul că mă doare ceva ce nu există  îmi anunţă tulburător căderea în dramatica stare de om.
    Se numeşte durerea sufletului fantomă...
    Ştiam, ştiam că sufăr de tine.

    Hai să conjugăm viitorul. Tu o să mă dori permanent, neîmplinirea noastră o să ardă etern în mine, iar absenţa ta o să-mi aducă de-a pururi cianură fiecărui surâs. Şi-n loc de inima o să-mi bată-n scârbă o luna.
    Niciun doctor şi niciun medicament nu o să mă vindece vreodată de tine. Iar dacă prin absurd o să mă vindec înseamnă că nu te-am iubit cu adevărat niciodată...

Testament

 

            " Tu încă eşti anotimpul meu preferat..."

    Sufletul meu are nevoie de un testament, să se simtă în siguranţă după trecerea lui în eternităţi. Mai multe. Că dacă te-a iubit pe tine nu poate să trăiască decât mult mai mult de-o eternitate. Două. Şi încă un pic. Pentru că aşa te-am şi iubit. Haotic şi încă un pic. O veşnicie în zile şi încă ceva.

    Îţi las masca mea Moretta cu parfum veneţian şi sunetele imnurilor Ave Maria ce încă răsună în urechile mele şi pe străzile înghesuite-n bibliotecă, printre cărţi. Ce străini frumoşi păream în odaia bogată în întuneric, pe scaunele învechite, imaginându-ne în gondolele ce hrănesc canalul Grande. L-am auzit prin tine pe Jean Cocteau spunând vag, în timp ce dirija gondola, "acesta e un oraş unde porumbeii merg pe jos, iar leii zboară". Am clipit intens, "vrei să zburăm, gondolierule?"
    Îţi las şi odaia aceea. Lumina orizontală a serii nu prevesteşte nimic bun şi-mi irită ochii. Îţi las maurii care bat ora exactă, zgâriaţi pe pereţi, şi podul străveziu de umbre de la o fereastră la alta...

    Îţi las barca veche de sub pat. Hârtia s-a tocit pe la colţuri, iar velele nu mai funcţionează ca altă dată. Fără hartă, am hoinărit atât de mult cu ea prin tine că acum scârţâie când mateloţii visează pe ea.

    Şi ochii...îţi las ochii mei să vezi lumea prin ei. Sunt arşi pe margini. De realitate. Şi irisul stă mereu înecat într-o baltă de apă purpurie. De dor. Sunt defecţi. Puţin miopi şi dacă priveşti prin ei, în fiecare om de pe stradă ai să te zăreşti pe tine. Aşa au fost obişnuiţi. Trăieşte tu cu ei  pentru mine. Trăieşte pentru noi aşa cum noi, împreună, n-am putut să o facem...

    Mai sunt emoţiile de toamna. Promit să ţi le scriu pe-o coarda de chitară. Şi cariocile cu care mi-am desenat aripi de dragon pe spate, sperând c-am să mai pot zbura vreodată. Şi plastilină din care am modelat un felinar imens crezând că-n mine o să fie mai multă lumina...

    Îţi las colecţia mea de stele licărind pe cer, înghesuite la coadă lui Orion. Le-am pus şi nume. Altfel îmi era incomod să vorbesc cu ele. Cea din colţul din stânga e "sol" e cea mai sensibilă şi vorbeşte cel mai puţin. Mai e "re" la mijloc şi apoi "fa diez" care străluceşte cel mai mult. Şi pianina din colţul mansardei. E pătată cu două cercuri de suspine din zilele de duminică, dis-de-dimineaţă.Discurile Led Zeppelin. În camera goală lasă-le să cânte într-un continuum sonor la patefon. Nu le întrerupe. Lasă-le să-mi cânte mie, în surdină, puţin scârţâit, dramatic, că am să le-aud oriunde aş fi.

    Îţi las colecţia mea de fluturi morţi. Primul mi-a apărut când mi-ai zâmbit efervescent. Şi-a murit rapid când te-ai oprit. Aceia cu dungi de răsărit, sunt mulţi să şti, au apărut când ţi-am atins întâmplător mâna stângă. Era un roi întreg. Au apărut brusc. Şi tot la fel de rapid au şi murit când ţi-ai tras mâna subtil. Cel cu puncte diforme pe aripa stângă s-a ivit când m-ai învăţat despre trisonuri, iar cel cu aripile strâmbe  l-am zărit când îmi povesteai despre fadouri.
Acela străveziu a apărut ultima oară când te-am văzut.Ştiam că e ultima oară. Simţeam. Ăla a murit cel mai repede...ţine-i în lumina lunii şi plimbă-i în zilele târzii de toamnă.

    Şi-n final îţi las ţie duzina mea de vise neîmplinite. Sunt ale tale. Nu s-au întâmplat pentru că nu ai vrut să se întâmple. Şi-n fond dacă în sufletul tău sunt apusă de mult de ce aş n-aş apune definitiv?
N-am să pier. Am să trăiesc sub un alt cer. Acum sunt un scriitor cu o sete, o foame de intangibil şi de absolut, ea respiră odată cu mine...data viitoare cine ştie ce-am să fiu...


Te rog, nu uita de discurile alea Led Zeppelin...

" În seara asta sunt obosită. Te rog, trăieşte-mă-n tăcere..."

Pe varfuri

    "Adevărul e că, oricât m-aş zbate, nu pot trăi pe vârfuri! "

    Am trăit cândva pe un vârf de val. Era indiferent şi rece. Se suprapunea cotidian cu răsărituri de meduze.
Îmi asculta genele cântând şi buzele tremurând. Trăiam frumos. Cu gleznele împrăştiate-n vise mate de atâta plin. Iar dinţii muşcau cu zbucium din val. Secandu-l. Dizolvandu-l în inconsistenţă. Exagerandu-l în solitudine. Şi-mi apăreau riduri. Din senin. Molipsitoare, în trup şi pe dinafară. De la prea multă apă. Dar valul se izbea, involuntar de ţărm. Atât de lin. De liniştit. În reluare parcă. Şi -apoi îmi intra în plămâni. Pe dedesubt, transformându-i în cochilii de melci rătăciţi prin lume, depunând alge şi nisip.
    Iar eu mă înecam. Cu scoici.
    Trăiam pe vârf de val până să mă înec cu scoici. Şi-acum am gâtul plin de ele. Putrezesc.Continuu...

    Altă dată m-am cuibărit pe un vârf de coardă de chitară. Tu îţi aduci aminte. Mă zarisei vag cu coada ochiului. Ai trecut cu un acord pe lângă mine. Dacă atingeai un sol în loc de re ne-am fi întâlnit incertitudinile la jumătatea drumului. Ca să te uit m-am adâncit şi mai mult în vârful corzii. Mi-am înghesuit coastele diforme şi pupilele sălbatice în tăcerea densă şi aritmică ce se depunea pe ea.
    Eram într-un amor prelung cu vârful corzii...Până ai folosit barre-ul. Atunci m-am înecat. Cu note. Mi-au rămas sub limbă. Încă mai răsună şters atunci când adie mirosul tău în mine.

    Într-un timp am trăit pe vârf de prăpastie. Îmi ţineam jumătăţile de degete în nori. Durea. Plăcut. Şi rănile mi le ţineam înmuiate în văzduh. Păreau că se vindecă. Le lingea vântul cu poftă...Tălpile tocite pe la margini se chinuiau să stea. În echilibru. Constant. Dar eram însetată de haos şi ele s-au scindat de trup lasadu-l să cadă. Nu. Să zboare în jos. Eu nu cad. Eu zbor în jos. E cel mai frumos şi mai pur zbor pe care îl ştiu şi pe care l-am văzut vreodată.
    Trăiam frumos pe vârf de prăpastie. Până m-am înecat cu abisul. Încă-l mai simt vibrând în nări atunci când respir...

    "Acum însă, nu mai trăiesc pe vârfuri. Trăiesc ele în mine..."

GENESIS

" Vreau să-ţi intru în sânge..."

Mă joc mereu de-a  Dumnezeu. Joacă-te şi tu cu mine. Măcar azi. Măcar o dată...

Priveşte-mă păgân cum mi te fac din nimic şi tu răsari lunar, ambiguu, în cheaguri şifonate de lumină.

Cândva mi te-am modelat din bolovani şi pietriş, te-am zidit din hemoragii de vant şi  te-am colorat cu carioci. Temperate. Cu clima tropicală. Longevive.

Altă dată, fugitiv, când ochii înca-mi stăteau în orbite, mi te-am făcut din plastilină. Albastră. De cobalt. Şi-n colţul gurii îţi curgeau şanţuri de cer. Apoi mi te-am aşezat pe pieptul decupat de stern. Am simtit o zvâcnire de ventricul stâng şi plastilina s-a umflat. Am vazut vag cum te naşti că mi te-au  furat stelele să fi partea lor senină de cer.

Când toamna murea mi te-am facut din frunze şi ploi. Erai desuet în mers. Deşirându-te pe străzi la rădăcină de felinar.  Miroseai a dovleci copţi şi a nopţi nedormite. Mi te-ai lipit de degete, zâmbitor. Mi te-ai încurcat în păr şi mi-ai foşnit în urechi.

Te-am lipit odata os cu os. Haotic. De amuzament. Te găsisem spart în edenu-mi din pantofi. Ţi-am pus oasele de la piciorul stâng la ochiul drept şi el clipea salbatic, stanjenit de realitate. Zona coccigiană îţi stătea spânzurată imediat sub cap si tâmplele ti se îndoiau nervoase în degetele lunguieţe. Iar sternul, saracul, l-am pus pe partea cealaltă, între omoplaţi, schimbânu-i orizonturile.

Niciodată nu te-am iubit mai mult ca atunci... deformat şi hidos în frumuseţe fiind.

Acum însa... mi te modelez cu ochii închişi. Ghicindu-te că altfel nu te mai ştiu.

Oarbă fiind te văd mai bine.

Şi de iubit te-aş fi iubit oricum. Şi oarbă de-aş fi fost. Te-aş fi iubit şi de nu te-aş fi cunoscut. Atunci te-aş fi iubit mai intens. Dramatic. Atunci te-aş fi iubit cu adevărat. Doar atunci ai fi putut fi sigur de iubirea mea. Lasa-mă dară să nu te mai cunosc,să nu te mai stiu, să nu mai exist,ca să vezi cât de mult te iubesc. Cu nesaţ. La fiecare suflare...drastic si obsesiv.

"Joacă-te cu mine de-a Dumnezeu.Eu te nasc iar si iar, tu omoară-mă la nesfârşit!" 

Romantism

   

 
      Cine a spus ca nu-i nimic romantic in a muri?!
 
     Se aprind lumanari curbate la piept, din care cad mereu umbrele mortilor frumoase, in fiecare ungher, pe mese si pe scaune, la capatai de om muribund sa-nchida pleoape pana jos la picioare, acoperind realitati efemere. Si miroase intens a mandarine incat narile flamande ti se deschid involuntar, concentrand parfumul si intreaga realitate a lumii, timpul trecut si timpul viitor intr-un prezent incremenit, inhalandu-le cu o tristete sobra, afisand in pupile o fluturare larga de destin. Apoi uiti sa mai fi om, sa mai existi ...si-ncepi sa-ti cauti nemarginirea si locuri in care sufletul sa ti se contopeste cu firea...
    Se canta melancolic si indelung la harpa, iar ingerii valseaza aritmic in penumbre. Plange sfios cate-un cer fara maluri si se sfarama nori, curg frunze si tresar copacii, amutesc pasari si ploua mirat, ingalbenit de timpuri...
    Si ce romantica-i intalnirea cu sfarsitul insusi ca nu ti-ai mai putea dori nimic altceva...
 
     Repet, cine a spus ca nu-i nimic romantic in a muri?

P.S: Ma puteti ajuta cu un mic like AICI ? Multumesc anticipat! :)

Pe de rost

   

     Inevitabil,te-am invatat pe de rost.Te stiu ca pe o poezie bacoviana cu pasari grabite-n zbor.
    Ai versuri deformate-n ganduri si te repeti in mine,obsesiv.Cand respiratia mi te recita tacut,molcom,cu sughituri,imi zugravesti o stare de spleen,in varful fiecarui deget,iar eu incep sa strig...
    Iti stiu fiecare cuta a pielii.Sti,cand atingi chitara,cu mana stanga,ti se indoaie pielea mai sus de cot si ti se adanceste un rid,in linii curbe,pe fruntea-ti linistita.
    Te scri cu majuscula atunci cand ti se arcuieste buza,tremurand,iar gura se pregateste in tacere pentru un zambet.Si-ti apare o gropita.De nicaieri,luminandu-ti chipul in luceferi  de pe cer cazuti.
    Ai rima preponderent incrucisata,doar atunci cand ti se dilata pupila.Contemplativ.Catre urme.Si-atunci cand ti se arcuieste spinarea.Spre inainte,rasunand calm cand se loveste de limite...
    Ai un vers liber,laitmotiv,cand ti se contracta miocardul,mai accelerat,intr-un ritm hipnotic de ploi terestre si ti se imperecheaza privirea,in golfuri cu valuri sarate ,alunecand spre absoluturi nisipoase.Iti tremura degetele,atunci cand ti se contracta plamanaii si sfioasa ti se lasa pleoapa-n jos cand te pregatesti sa modelezi litere-n cuvinte si sa rostesti existente muzicale.
    Ai ritm iambic.Esti usor accentuat pe a doua silaba a calcaiului cand se incrunta ca ti  se indoaie genunchiul.La fiecare declinare a re-ului,de teama, ti se clatina umerii la diezi,si-n tacerea clipei iti rasuna pasii,tu alergi dupa trisonuri....
    Esti un poem simetric.Ai aceeasi teama de neant si la-nceput si la sfarsit de pas.Si-n plansul tau inchis,lasi in  urma pe asfalt lumi launtrice,liniare si finite...
     Si cand privesti,dincolo de mine,intotdeauna,ti se intinde rabdator mana...tu vrei sa prinzi acorduri precum fluturii,sa le strangi in pumnul tau pana ce moartea lor iti va spune o poveste melodioasa....


    Te-am invatat pe de rost.Te stiu ca pe-un poem de-al lui Nichita cu aripi retezate si ingeri beti de gol...
    Te stiu pe de rost si te traiesc si te recit si-atunci cand dorm.Ritmic si automat.Impulsiv si insistent,de teama sa nu te uit vreodata in mine...

Ganduri bacoviene

  "Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare.Acum in urma m-a obsedat galbenul,culoarea deznadejdei...In plumb vad culoarea galbena.Compusii lui dau un precipitat galben.Temperamentului meu ii convine aceasta culoare.Dupa violet si alb am evoluat spre galben...Plumbul ars e galben.Sufletul ars e galben [...]Alta data,in plumb,pe langa impresia colorata,mai simteam alta statica,de greutate.Plumbul apasa cel mai greu pe om...Cat priveste despre mine am fost si raman un poet al decadentei."
                                                                   

                                                            George Bacovia,interviu in revista "Viata literara"

   L-am regasit intotdeauna,in melancolia mea grava,in starea mea crepusculara si in nervii mei de toamna,pe Bacovia.Si-n sfarsitul meu continuu bacovian am simtit ca el s-a mai nascut o data,in mine.Iar din miezul meu de om strain,el priveste frigul meu launtric...

P.S: Am sa revin cu un articol imediat dupa ce termin cu bacalaureatul!

Cancer la suflet

 

          Din colectia "Nu ne-ntamplam":

    Mi-esti canceros prin fibra.Cand pleci.Ca si cum ai inflori in mersuri descendente.Perpetuu si insistent, mirosind a salcami nebuni.
    Mi-esti tumoare maligna,cu valuri de pareri grabite,impiedicate pe dupa stern.Mi te multiplici necontrolat si invaziv,decojindu-ma de pe schelet,deformandu-mi trupul,vestejindu-mi coloana intr-un buchet de tremuraturi greoaie.Sfasiindu-ma,dislocandu-mi ganduri si sugrumandu-mi pareri sa nu mai stiu niciodata ,sa nu mai pot niciodata a te trai.Constant,in tulburari de ochi vii.
    Iar eu imi sunt dezacordata.Pe la incheieturi.Imi zbarnaie hidos cat'-un picior in pasi sacadati,facand coruri de oameni grabiti,delimitandu-le zambetele si privirile mioape.Si-mi apar fluturi,pe sub piele.Prin vene.Iar eu le suflu in aripi.Sa zboare.Sa mi se-nalte.Sa-mi ajunga la tample,sa-mi odihneasca pleoapele si sa-mi cante viselor.Sa le adoarma.Printre capite asimetrice de stele fumegande.
    Si-mi sunt bolnava.Indelung.In pareri si-n existenta,in neintamplari si ganduri batrane.Sunt prea plina de tine,iar tu nu-mi esti nici toamna nici Bacovia si te traiesc asa cum pot,saracacios,sferic.Cu inconstienta naiva,adulmecandu-te.Ca aerul...
    M-am pierdut,iremediabil,pe mine insami.Mi-a disparut eul.In tine,prin tine.Si-mi caut sinele,disperata,desculta,cu pletele nebune-n vant....
    Tu...tu ai reusit sa ma sufoci.Dar nici sa mor nu reusesc fara tine.Moartea mea presupune  o moarte in doi.Asa ca mori.Mori macar o data.Pentru mine.Sa mor si eu linistita.Si-apoi dara,tu poti sa te renasti daca vrei,dar pe mine mie,rogu-te,reda-ma!
    Cred ca m-ai trait pana n-a mai ramas nimic din mine.Pana m-ai epuizat pe toata,pana ce m-ai consumat.M-ai fumat si m-ai sorbit,m-ai devorat.M-ai anulat.M-ai nimicit.Si-acum mi-e viata suferinta nuda,deliranta,de parca n-as mai exista...
Dar eu exist.Si e o noapte adanca in mine.Cu naluci de neintamplari,si roiuri de necuvinte.

                        Am cancer la suflet,iar noaptea-i neagra si plina de teroare.

 
     Si urlu sidefat.Mi se sparge ecoul la tarm de traire.Printre stanci ,izbindu-se de nori.Si plang.Imi curg mari,oceane intregi,pe obraji in jos.Innecandu-ma.Am cancer la suflet si pot sa fac tot ce vreau.Sa vedem daca pot sa si tac.

                                      Am cancer la suflet si tac...doar tac!

Exista-ma!

 
        Din colectia "Nu ne-ntamplam":

     Exista-ma!Cum sti tu mai bine.Dintr-o spranceana incruntata,cu jumatate de ochi in partitura,cu la-uri pe varf de limba si un diez dilatat intre degete.Dependent de vesnicii,sfaramandu-mi pupila spre inainte,spre departare in cercuri de ploi nefrumoase,limitate.

 Sa ma existi intens,singur sau din durere,pana la epuizare,pana mi-ai sfasia panzele si carma sufletului meu calator,pana mi-ar intra apa la babord,si pana-ar cadea stele de mare de pe cer.Exista-ma  mirat,sub forme de elipse ca inima sa-mi zboara de sub coaste si eu sa uit a mai fi om...

    Sau ne-exista-ma!Cum preferi!Cu scarba trupului nascand goluri de ferestre,despicandu-ma-n friguri si-n existente verticale .Amortindu-mi sinele,zdrobindu-mi tamplele,sfasiindu-mi pieile.Ne exista-ma!Plangandu-ma cu limba,inecandu-ma in articulatii de barci ,ratacindu-mi eul in vanturi tarzii si monotone.

   Ne exista-ma-n tacere,pana la epuizare.Si-n mine sa se nasca,neobisnuit,scara lui Iacob cu trepte din aripile-mi retezate.Ne exista-ma tragic!Cu oase obosite ,nascandu-ma iluzie si-n lumea simultana sa-mi fie trupul minimum de forma.

     Canta-ma!Spulberandu-mi trairea si cenusiul vertical.Canta-ma in absolut,smulgandu-mi ochiul drept ca sa fim mai multi,noi, orbii,si-mi smulge dara gura sa fim mai multi noi cei flamanzi de tine.Canta-ma-n ecouri sparte si coruri de pescarusi bolnavi de mare.Canta-ma innoptat,pana-mi cade un strigat rupt si o coasta alungita-n vid.

  

     Tace-ma!Din ce in ce mai tare.In coloane de infinit si-n noduri de cuvinte.Tace-ma sfios!Sa rasune in mine moartea ta si-o urma de albastru.Tace-ma din ingeri,ca-ntr-un crescendo luminat de stele si de ploi,de timpuri si de noi...

                                                Exista-ma sa te exist si canta-ma ca sa te tac...

Tu inceput si sfarsit...

"Tu inceput si sfarsit,tu totul"

    Mi te vreau viu in mine.Ca alta data.Te resuscitez.Cu zambete vinetii picandu-mi din obraji,scurgandu-mi-se pe calcaiele tocite-n mersuri nevazute.Si-ti tremura o pleopa parca.Mai mult involuntar.Tie ti-i miezul departe.Printre gondolieri vetusti cu palme ancorate-n ape stravezii.Si-apoi te simt alchimist printre rasuflari pagane.Mi-amesteci oasele-n pustiuri si gandurile-n intinderi de ploi ce rasar din pamant si umezesc cerul intr-un cotinuum sonor.Se-ntoarce lumea pe dos.De-ai vedea cum merg oamenii cu spatele pe strazi,si piciore facandu-si alee printre nori.De mi-ai vedea marea-n cer,cu ancore-nfipte la rascruce de vazduhuri si cascade curgand de jos in sus poate ca ti s-ar clatina si cealalta pleopa de haosul pieriri tale...
    Iti sarut mana stanga.Sa-ti simt diezii adanc infipti in buze,inflorindu-mi strain a maci sangerii cu siluete cioplite-n vanturi grabite .Si-ti zambesc sprancenele a simfonie calda, povestind sfarsituri iminente.Apoi iti sclipesc obrajii a portative cunoscute si-ti palpaie varfurile degetelor aprinzand lampioane imense in mine cu irisul ochilor tai miez in ele.Dar ti-s ochii-nfometati de negru si lampioanele nasc lumini intunecate si aspre-n parfum.
    Eu stau de veghe.Ma descompun.In rasuflari.In adiere de vant tomnatic si-n versuri bacoviene.Si mori si tu.Si mor si eu.De parca traim moartea in doi.Dar noi nu traim nimic in doi.Murim separat.Tu in mine si eu ...
    Eu unde mor?Ca nu am loc de tine.Mi-s plina de tine,pana la refuz,pana la uitare.Si nici sa mor nu pot.
    Si mor si eu.Nicaieri.Niciunde.Simt.Dar nimeni nu mai stie.
    De-ai sa ma zaresti,printre strazi,cu pasul frumos,si zambet  firav n-ai sa ghicesti ca eu sunt moarta de mult...

"Ma tem ca pierzandu-mi muza am sa devin nefire,ca parca prea mi-e mult in mine si eu deloc..."

Strigat mut

 

   Din colectia "Nu ne-ntamplam":
    Si daca-ai sa mori?intreba rabinul insitent.
    Daca-am sa mor am sa zambesc multumitor!In sfarsit ar binevoi cerul,pe mine mie sa ma redea...

    Ma ameninta,adesea,cate o umbra neregulata a pasilor  intrerupti ce mi se desira involuntar,printre salcami nebuni de corabii cu vant la prora,ca-i sa ramai o reminescenta.Ca aripile tale inspumate,de zeu cu degete cantatoare,s-ar izbi de zidurile fiintei mele covarsite de tablouri flamande de portrete si prea pline de suflete nude,spoite-n gondole timpurii cu venetieni inghesuindu-se de ploaie sub coastele mele violete.
    Si-alerg ca nebuna,cu pletele incurcandu-se-n dare de stele cu sfarsituri aproape.Deasupra-mi si dedesuptu-mi  se-ntinde-o mantie purpurie cu licariri de absolut si parfum de fresca proaspata ce-mi contureaza schizofrenia imediata.
    Si te strig.Iar lumea se despica-n jumatati simetrice si pe strazi se face ordine.Pe trotuarul din partea dreapta circula doar piciorul drept cu-a lui jumatate de trup mirat,aplecat de spate,cu un ochi miop si jumatate de nas ce-si cauta mirosuri de banci goale.Pe partea stanga merg doar picioare si maini stangi.Si inimi.Pe partea stanga merg toate inimile.Si ochiul si buza incompleta zambesc,ca pe partea lor merg toate inimile.
    Dar tu vi pe nicio parte.Tu te duci.Intreg.Fara ca strigatul meu sa te fi injumatatit.Si-as vrea sa te prind de mana,dar daca pun piciorul pe strada,inima mea se duce pe trotuarul din stanga si-i e greu sa se deplaseze-ntr-un singur picior.Iar tu te-ndepartezi rapid.Si-n fata mea ramane un fiasco tulburator de maini stangi si picioare drepte,de ochi ce merg pe partea dreapta si inimi ce aleg doar partea stanga.Si tu te pierzi...
    Mi-e dor sa ma mai doara cineva pana-n abisul oaselor,sa mi le deformeze atunci cand respir sacadat,sa mi le sfarame atunci cand imi plec capul sa-mi sarut VIOLETELE.Mi-e dor de PLUMBUL din mine.Intrerupt,depus pe sub pleoape,sa-mi deterioreze realitatea,sa-mi supureze visele atunci cand te-nghit,cu totul.Si note si partituri si corzi si tu...Mi-e dor sa mi te simt tot vibrand acut in mine,sa-mi modelezi din artere si flajolete si trisonuri si-apoi sa le sufli in aripi sa-mi sufoce si timpan si gura ca s-ascult neobisnuitul din mine,vast ca spatiul si profund ca vesnicia.
    Si-alerg si-acum,far' de ratiune,impiedicandu-ma de mine,cazand printre fantasme infricosatoare fara chitari in spate.Si-apoi ce-i Universul meu fara chitari in coastele-i sugrumate de-ntuneric?Si-apoi ce-mi sunt chitarile fara de tine?Si cat de iluzorie are sa-mi fie viata fara orice din tine?

    Alerg si-acum sa-mi gasesc rabinul,sa-i spun ca mi-ar placea sa mai pot,sa mai stiu candva a scrie despre tine.Sa-l rog sa ma-nvete el,daca poate,ca eu altfel,nu-mi pot imagina existenta...

Confesiune...

    Trupu-mi  inert, duhnind a vulturi inchisi in cochilii de scoici perlate, se desena convergent in linii sarace-n lumina pe un catafalc excentric. Si deasupra umbrei mele spalacite, felinar strident cu dare somnoroase de pustiuri, pe baldachinul transparent, scanteia toamna, de parca eu eram moarta si ea-mi veghea somnul.
    Dar nu murisem inca si o vedeam cum siroieste ingeri de hartie, pasari de ceara, frunze de fildes si ploi de stafii  feniciene. Ploua asiduu si trupul mi se descompunea spectral in fluturi spanzurazi si corabii de fantome cu vertebre mioape, cautandu-si, fragile, inceputuri primordiale.
    Apoi, intr-un tarziu ni se facuse foame de noi si-am inceput sa ne muscam cu lacomie. De-ai fi vazut draga arhanghele cum ne devoram, ai fi zis ca suntem flamande de haos si-ntuneric. Dar eu eram flamanda doar de toama,si ea doar de mine. Ai fi zis ca ne-necam una-ntr-alta, izbindu-ne-n furtuni de copaci cu crengile-n pamant, ca ne rupem pieile de pe spinarile arcuite-n sabiile vantului noroios. Si mi-au ramas pe dinti, sa sti, urme de pescarusi cu aripi retezate, cercuri intregi de turle fara de trup si stanci de fum cu santuri pe margini. Iara toamnei pe gat i s-au intins priviri oarbe spre absolut, ploi plate cu corzi de tample insangerate si goluri ce gandesc a nefire. N-ai mai fi putut,arhanghele, sa ne distingi. De parca eu si toamna ne plimbam intre noi, estompand Universuri si pescuind shelete de zei adormiti intre coperte vestede de carti...
    Si dintr-o data timpul s-a cutremurat. De parca eu si toamna i-am fi sfidat legile atemporale. Apoi ne-am trezit iar la inceput. Ne era iar foame de noi, de parca niciodata nu ne-am fi intrepatruns, nu ne-am fi dezlantuit una-ntr-alta.
    Si-ti zic timpule draga, cutremura-te de fiecare data, infioara-te de dragostea asta salbatica si lasa-ne dara, sa ne iubim iar si iar la nesfarsit, intr-un etern de anotimpuri plutitoare, doar eu si toamna!


                             "Am sa iubesc etern toamna asta ce cade de-a pururi in mine."

Supradoza de...

...Bere Gratis

Pe mine nu m-a intrebat nimeni de ce imi place Bere Gratis si totusi am raspunsuri pe buze.Ele sunt orientate spre rasarit,paralele cu plopii de pe strazile lor albastre,locuind in trupuri subtiri de orizonturi osoase,dand aripi buzelor mele,in proza nascandu-le!

Melodiile lor sunt carma si panzele sufletului meu marinar.Si daca,prin absurd,muzica lor ar inceta sa mai existe,daca brusc ar deveni basorelieful unei explozii,eu as putea fi doar purtat de vant sau tinuta in loc in mijlocul marii.
Eu ii ascult in interiorul meu.Mie imi canta tot timpul ceva in miezul meu.Muzica lor umbla prin mine precum niste pasari dresate,facand sa cada ploi din mine,de parca cerul intreg si vietile toate se tocesc in mine.Si-n mine ploua cu muzica si-n lume ploua cu mine,izoland artistii-n tumult alb de traire.
Ei au versuri de portelan si ritmuri sculptate de timpuri in miscari sticloase de lebede fumurii.Si tot amalgamul lor de muzica si sentimente imuabile este absorbit de irisi,trupuri si suflete-ntregi,sarutandu-mi si mie arcada,sternul,decojind scheletul clipei,stergand eternul.
Si-apoi daca ar exista un loc in care miezul meu de om muritor in timp ar putea sa se imbete,sa-si uite trairea disperata,atunci cu siguranta acela ar fi o virgula-ntre randurile lor.

Pe mine nu ma-ntrebat nimeni de ce-mi place Bere Gratis si de aceea buzele-mi sunt vinetii si nasc goluri si taceri tulburatoare....

Cantec de Lebada

                                            

                                                                          

                    Din “Jurnalul unui om stramb”:

                                                                   "Tăiaţi-mă că sânger.

                                                                             Sângeraţi-mă ,ca să mor!"(Nichita Stanescu)


    Îmi chinui zborul penelor până ce aripile din care s-au desprins se vor înalta dincolo de orizonturi,acolo unde mă privesc poeţi cu capetele sculptate în friguri şi plânsete transparente.Mi-am mai scris o poezie.O rană.O poezie e o rană.Rănile mi le scriu singură,oase lucioase-n pieptul gol cu inscripţii postume.Poeziile mi le scriu singură.În delir,sufocandu-mă parcă.Încercând să spânzur timpul,să despart cerul în două,dinspre frunte,pantrunzator spre umbra pietroasă cu picioare-nfipte-n maci cu muchii de albastru.Prea mult albastru.De mătase.Îngheţat pe spinarea-mi solzoasă,trasată cu linia printre noduri de mări ce călătoresc cu trenul pe-ntreg globul pământesc.Turtind polii şi deformând ecuatorul,născând piramide egiptene pe tâmpla îngustă a Amazonului şi-nflorind Columne întinse printre cimpoaie ce se revarsă-n cascade obosite de noapte,amestecând latitudini şi longitudini în gări cu oameni grăbiţi şi valize înghesuite,fumând intens pe băncile goale de timp.
    Şti,uneori,când pot să-mi văd toate secundele vieţii deodată,mă-ntreb dacă mai sunt,dacă mai exist cu adevărat sau am fost smulsă din prezentul acut.Poate că nici n-am trăit vreodată sau poate pur şi simplu sunt.Doar acum.În secundă ce tocmai se pierde.Că eu n-am timp.Şi dacă nu sunt e ca şi cum n-aş fi fost niciodată.
    Iar când arcadele-mi scrâşnesc scurt,se deschide în mine un strigăt de rai cu graniţe plane şi efemere.Şi-n disperarea-ntamplarii îmi rog urma crudă de albastru să mă coboare-n raiul meu cu stele foşnitoare şi frunze lucitoare şi-un înger răsucit din groaza vieţii sufletul să-mi ducă.
    Şi dacă ar fi  linişte,dacă nu mi-ar mai sângera gândurile,aş putea să-mi ascult viaţa.Ultima simfonie.Cu vulturi deasupra-mi şi scarabei dansatori.

  "Vreau să-mi picteze clipa un ultim zbor prin dungile de nori,un zbor cu aripa mereu întinsă,mereu nemişcată.Şi-apoi nimic."

Vreme de razboi

 Partea intai:

"Sunt o persoana nonconformista, de-as fi fost inger cel mai probabil m-as fi razvratit!"

Noi insa,muritorii, traim ca firele ploilor intr-un imens ochi albastru.De aceea si cerul e albastru, pentru ca irisul ochiului e insasi bolta cereasca.

Cad plopi in ochi, pe strada, ca nebunii, si-n zborul lor cu pene infipte-n curcubeu se pierd eternitati si clipe, dar se mai naste cate-un zeu. E abis afara printre ingeri albastriti,soldati cu mantii aurii si sabii-n aripile suspendate de comete cenusii. Nu se mai aud carduri de harpe si nici stoluri de arhangheli beti de ploi, cu trupul stins, pereche pentru stele, ci doar trompetele cioplite-n vazduhuri purpurii ce-anunta vag si simplu timpuri sumbre de razboi.
Vantul ca un afis ceresc plutitor, patrat invers de platina, cu mainile zdrente risipite-mprejur, sugruma fluturi marini cusuti de dantura muntilor la perne scobite de nori. Si cosmosu-ntreg e-o muzica tacuta a gurilor de sange-nfometate,a roiurilor de ingeri ce-asteapta-n punct, si-n puncte,si-n distanta dintre puncte.
Si de pe cea mai inalta dunga a cerului, cel mai inalt punct din care vedeam sensul intregului, ca si cum sensul ar fi insusi intregul, manjita pe aripi cu pene, cu fulgi si cu zboruri, imi intrebam gloata de ingeri razvratiti:

-Cand va fi vreme de razboi, eu unde am sa fiu?
-In avangarda.
-In avangarda? In linia intai?
           si-n linistea profunda a fiintei-naltatoare  ma-ntrebam ce nume sa dau sabiei mele ca sa-mi conduc cumplita hoarda,cu maretie, la razboi...
....................................................................................................
Si-n ceruri curgeau intunericuri atemporale, se nasteau spanzuratori cu poduri si trecatori spre nefiinta, si-ntreg ochiul in care ne aflam parea nenascut inca...

         

Mare-n cer!

   
    Din “Jurnalul unui om stramb”:

 "Mă gândesc că poate s-o fi scăldat cândva în trupul ăsta scheletic și diform vreo dâră orizontală de Prometeu blestemat,că prea-mi mor oasele în fiecare zi și mi-e teamă că n-am să mai știu ce-mi trăiesc...viață,agonie sau inexistentă." 

Îmi vreau mare în cer și pământ deloc sub picioare,cu abisuri înspumate,călătoare-ntre cochilii de stele.

Îmi car pe umeri marea ce-ntoata prin mine toată și-mi desparte trupu-n porturi și vapoare.Și-o strâng abstract şi friguros în pumnii mei sărăți de-atâta plin s-o duc mai vie spre cerul meu străin.Să simtă și ea măști de nori prin valuri și ploi ce curg rărit printre scoici și alge unduite-n vânturi lemnoase.Și car nisipuri strâmbe prin călcâie si pe sub unghii să le urc pe drumuri și cărări,pe scări,spre ceruri neclare cu vrăbii și vulturi și avioane...
Îmi înghesui între coaste întinsuri de ape,valuri,cufere și comori,parfum de rom și mateloți să mi-i așez frumos,într-un crescendo tumultos printre arbuști de nori cu gurile căscate.... 
Să-mi cadă noaptea de pe cer meduze și nu stele,să-mi întind gândurile și neliniștile spre ele,să le luminez calea spre un alt cer cu mare prin el. Să se-ntalneasca-n zilele cu soare,printre nori și peste valuri,și vapoare și avioane,și-n mișcarea lor senină să răsară câmpuri de lumina.

Îmi vreau mare în cer și picioare să respire prin el,goale și grele de-atâta foame.Îmi vreau mare prin cer cu ancore şi răsărituri plutitoare ca eu să fiu și barcă și pasăre și-ntuneric printre timpuri zburatoare.