Albastru. Marin și celest

                                                    Lasă-mă să te străbat în zbor, iubire...

        Ai putea să-mi fii cer, cu tot cu nori și cu ploi, cu umbrelele și inimile apuse de sub el. Mi-ai fi cerul de deasupra aripilor că doar știi cât de mult îmi place să zbor. Iar eu aș zbura. Prin căldura trupului tău. Prin tăria parfumului și neliniștea buzelor, să-ți surprind existența, să ți-o trăiesc, să o consum...

        Și mare. De te-aș ruga mi-ai fi și mare. Cu bărci și pescari înfometați, cu melodii marine și porturi pustii. Că doar știi ce delicat îmi surâde pielea când o zgârie lacom albastrul sărat al valurilor. Și eu aș înota. Împotriva curentului, a sângelui, prin tine, călătorindu-te...

       Și-atunci m-ar micșora albastrul de sub și de deasupra mea. Din mine. Mi-ar presa trupul și mi-ar îngreuna tâmplele. Ar suferi cerul și marea în mine, că le încurc împlinirea prin existență. Cu ce voluptate s-ar iubi, în frumusețea lor nudă, cerul și marea, de n-ar fi oameni. S-ar contopi norii-n valuri și nisipul s-ar risipi în fibra cerului. Ce tablou sfâșietor de frumos ne-ar fi atunci realitatea... 

       Dar, departe de ochii lumii, în mine, deja se dezlănțuie întinderi de albastru nemărginit. Cred că tu știai deja în ce nuanțe ar trebui să-mi bată inima, căci nu-mi mai sunt poezie goală de când mi-ești tu si mare și cer.

                                                 Albastrul face bine la suflet. Tu faci bine la suflet.

Dialoguri

      Nu mi-am fost niciodată bolnavă cu adevărat... până acum. Să nu mai stii a te scrie, să-ți paralizeze sufletul, asta este boala cea mai gravă de care poate suferi un om ce aspiră la absoluturi albastre.

         Mie îmi paralizase sufletul și-ncepuse a deveni legendă ștearsă de timp. Începuse să miroasă în mine și oamenii strâmbau un pic din nas când treceau pe lângă mine, iar câinii mârâiau un pic înfundat. Mirosea a pământ, a mocirlă, a frică. Așa miroase sufletul când se pierde, când nu mai știe cui aparține și nici ce are de făcut cu viața lui. Cui să se ofere. Mirosea a suflet stricat.
       Îți spun eu, să moară poezia din tine, să stai cu sufletul nud în bătaia vântului și vântul să-l ocolească, asta-i boala! 

         Nu am mai știut a mă scrie, o făceam cu stângăcie, cu sufletul nelimpezit înca și cu degete secate. Dar astăzi m-am trezit beată de cuvinte, iar picioarele îmi erau plouate de cer. Mi se spăla cerul deasupra capului într-o tăcere pătrunzătoare . Oricât mi-am lipit urechea de văzduh nu l-am auzit cântând la duș și nici pe săpun se pare că nu a alunecat căci cerul e încă la locul lui.

       Unde îmi ești îngere, să ne așezăm la o masă și să servim câte o felie de lumină? Ajută-mă la curățenia asta sufletească și nu te mai ascunde ca nebunul în absoluturi la care nu pot să ajung nici zburând. De-ai să zbori așa de sus o să rămai fără aer, iar eu nu știu încă să resuscitez îngeri. N-am învățat. Iar să-ți suflu în aripi nu mai pot fără să mă ia amețeală. Am suflat în ale mele până am ajuns la terapie intensiva, că tot oxigenul din mine, stors din toate celulele, se afla sub aripile schilodite de mirosul pământului. Când aripile se apropie de pamant încep să se ofilească, să moară. N-au fost născute spre a se odihni în țărână, ele se pot odihni în popasurile cerului, în nuanțe de albastru infinit.

       Tu unde te afli? Cât de aproape de volatizare zbori? Trimite-mi o ilustrație și trece cu vedere absența datorată bolii pe care unii oameni o numesc fericire. Tu ce crezi?

Actul I. Mâinile

Aseară, în plin delir, m-am îndrăgostit de mâinile tale. 

      Atunci când îți sărut mâinile mi se decolorează buzele și frigul ce le cuprinde atunci când se desprind de pielea încheieturii tale îmi umbrește treptat văzul. Dar numai într-un întuneric absolut și într-o pierdere a firii prin tulburarea violetă a sufletului aș putea să-ți simt și carpienele și metacarpienele topindu-mi pielea, arzându-mi carnea, spânzurându-mi capilarele, lipind poezia din tine de oasele mele.

     Respirația mi-a ancorat undeva lângă falanga a treia distală și s-a întrerupt brusc când a simțit mirosul pielii tale amețindu-i simțurile, iar retina a început să alunece la nesfârșit dinspre semilunar spre trohlee, învățând orificiile, cutele, proeminențele toate...

     Și-apoi, din dorința de a mă înălța din propriul neant, ți-am presat mâinile pe propriu-mi corp, adâncindu-le în mine, sărutându-mi cu ele hipodermul. Iar cutele tale s-au împerecheat, în liniște, cu ale mele, creând în mine șanțuri subțiri de nemurire 

    Îmi sunt mâinile tale peste tot pe mine, și-n mine, că le-am iubit și cu picioare și cu genunchi, cu fiecare nară și cu amândoi obrajii.

     Mi-a mai rămas doar să le înghit. În seara asta permite-mi dară s-ating absolutul din mâinile tale!

Ce-o să mă fac, oare, cu atât tu?

Acte de iubire. Inceputurile.

    În ce nuanță a urâtului mi-am ucis sinele până acum? Și câți pictori au refuzat să-mi mânjească, pe o pânză, măreața-mi nefericire?

      Se spune că momentele pline de extaz, de beție a sufletului, le simți cel mai bine în plămâni, fără ca frumusețea lor să dispară sau să se diminueze. Intensitatea clipei o simți din lateralul inimii până la coaste, pe ambele părți ale pieptului și posterior, către coloana vertebrală. 

       De aceea, prima dată mi te-am gustat cu alveolele, iar când parfumul tău le-a inundat în valuri, cred că de teamă să nu se evapore, sau să nu dispară, l-au înghițit cu poftă. Și te-au înghițit și pe tine. Printr-o inspirație puțin forțată te-au înghițit pe tot. Te-au vomitat și te-au înghițit iar și iar săptămâni întregi. Acum s-au oprit. Nu mai știu care parte din ele ești tu.

       Prima dată mi-ai devenit alveole.Toate alveolele. Așa mi s-au îndrăgostit plămânii de tine. 

Într-o zi de 28. Alt muzicant, altă partitură, alt moment al frigului și alt anotimp al pielii, al cărnii, al sângelui...

Navigare launtrica.

                                                   Don't die so far from the sea, darling.

      Când mă scufund în mine îmi simt oamenii dureri și respirațiile valuri lungi și libere, durerile corăbii și sufletul port.

        În vârtejul inimii am nave naufragiate și veșnic o dungă verticală și muzicală de haos că-n zilele cu gust de fier nu-mi știu cine sau ce sunt. Preț de-o clipă mi-am fost un trăsnet purpuriu și aproape o viață mi-am fost umbră scuipată în văzduhul aspru, concentrat în pustietate. De mi-s norocoasă naufragiez și eu, atunci când mi se alungesc buzele spre obraji, spre urechi, spre ceafă, până mi se aplatizează fața lăsându-mă o pată de piele.

      Și-i portul plin și sufletul cuprinzător doar când încep mările s-adie. Un bric și-un feribot se înghesuie mereu între cervicala 1 și lombară 2. Aceeași goeletă ancorează la insulele Langerhans, iar  un pachebot și un cuirasat se strecoară fiecare în câte o scizură, pe partea dreaptă amândoi, că-i jumătatea mea mai plină de mine și mai deasă-n lumină. Altfel urlă frigul a singuărate și mi se topește grăsimea de gol.

      Ancorele ruginite, neliniștite de meduze fixează, timp de un reflux, oamenii pe sub piele, împiedicându-mă să-i răstorn, să-i nimicesc, să-i scufund, că pe mine mă dor dedesupturile pielii și straturile cărnii în care ei zăbovesc. Iar farul sihastru mi-e jalnic felinar cu-n ghem de întuneric ce mi-aduce gust de albastru marin pe sub limbă și pe sub unghii. Și-atunci dispar ceruri și mări, toate-n mine și eu rămân singură, plutind înauntrul meu, în deriva.

   În portul meu mor mări și dispar corăbii. Sfârșesc marinari suferinzi de pasiunea absolutului și catargele sângeră pulpa cerului.

                     Suferindă de cianoză. Iubind albastrul prea mult mi s-a îmbolnăvit firea.

Closed.

Mă caut. Am ceva de discutat cu mine însămi. De mă zăriți pe stradă nu mă întrerupeți, încă sunt nebună.

Revin.

Anamnesis

 În mine nu-i decât un nicăieri universal. De aceea, n-am unde să mă duc niciodată. 

(Adaptare după Emil Cioran)

      Dară dragule, nu mi te-am rugat niciodat' să-mi fi zidar. Închide ochii și cu mâinile întreabă de mine. N-am să te-nvăț eu a zidi, că tu știi. Te ajut la anamneza doar, că tu, cel mai mult dintre toți, pari a fi avut o existență atepământeană.

      Înainte de a mă zidi încheietură cu încheietură, desenează-mi conturul și poziția, cu degetul, într-un praf gros de pe un Pleyel, așezându-mi desigur inima în dreptul unui Re. Nu stiu dacă ți-am spus, dar mi-e inima îndrăgostită de acest Re și pentru ea el e universul și timpul tot, pentru tine-i un punct strâmb și o clipă stângace.

     Pregătim mortarul- ploaie apăsătoare cu mai mult de 3 stropi de întuneric dens și-un sfert de zbor frânt de vânturi și de valuri.

     Câte un pic de mine și mult mortar, să nu mă dezlipesc prea rău de-am să mă împiedic de-o zebră decolorată, iar eu, iar mortar. Începi cu călcâiele și mortar, pui gambele, mortar, genunchii...și sfârșești cu capul, fară păr. Nu-mi pune mortar să-mi lipești și firele de păr, sunt curioasă cum arăt cheală. Poate așa îmi place de mine.

      Dacă mă zidești într-o zi impară zidește-mă într-o velă imperfectă, c-atunci îmi place cel mai mult să navighez. Dacă mă zidești într-o vineri, zidește-mă încet, gânditor, neoclasicist, cu simț estetic și artistic, de dimineața până seara târziu, că-i ziua mea preferată și-mi place să fiu născută atunci.

      Zidește-mă-ntr-un noiembrie târziu, într-o gură de canal, într-un fonograf sau un origami șubred. Un degrade, o dungă, un punct. Un punct și-o dungă.

     Zidește-mă în ce vrei tu, numai la sfârșit zidește-mă și pe mine în mine însămi, că poate-mi aduc aminte cine sunt și nu doar cine mă doare.

                     Golurile tale din mine le-am umplut cu hârtie creponată. Probabil de aceea nu mai simt pământ sub picioare. Plutesc în derivă.

Solilocviu sau dezlantuirea

                     
                                   Nouă de ce ne-au dat aripi de zbor în picaj, îngere?

Unii spun că te-am inventat. Iartă-i îngere, că tare sunt netoți. Ei nu-ți știu gleznele înguste, tremurânde-n gări de nori. Nu ei ți-au lins vârfurile degetelor să simtă gust de zbor și nu lor le-a rămas pe partea stânga a limbii un petec zgrunțuros de Eden rătăcit.

     Doar eu ți-am ascultat ore întregi inima. Nu pentru că îmi plăcea cum sună. Sună ciudat, nefrumos, aritmic, murdar. Îți sună inima murdar, îngere, iar într-o singura bătaie îmi simt întreaga viață, de la început până la sfârșit, reluându-se de câte 7 ori. Într-o clipă de-a ta eu îmi trăiesc viața de 7 ori. Mă nasc o data cu bătaia, iar trupul mi se usucă treptat, dar rapid, îmbătrânesc necioplit, de-a lungul bătăii, iar la sfârșitul ei, lumea îmi aplaudă viața și-aruncă cu flori în mine. Că mereu m-am imaginat o piesă de teatru cu actori proști, replici prea puține și public incompetent. Și tu știi și nu ți se face milă de mine.

Dar eu nu îți ascultam inima ca să mi se scârbească de mine, ci ca să-ți văd sufletul nud, să știu de-ai urcat spre mine sau te-ai coborât. Spune-mi îngere, de care ești, de care-mi sunt, că-mi semeni atât de mult...

Ai țipat discontinuu când te-am mușcat, ca o salbatică, de gât. Mi-ai desprins buzele și ai țipat în mine când a început să ți se scrugă carotida pe genunchii mei. Doar una mi-ai dat voie să-ți gust, eu cu tot trupul meu. Și da, ai avut dreptate, în călcâie ți-am simțit cel mai bine viața.

Daca ei nu te văd nu înseamnă că ești o născocire absurdă de-a mea, înseamnă că le e defectă retina, sunt orbi și nu văd bine dincolo de realitate. Vino dară și lămurește-i că nu sufăr de vreo boală gravă, sunt doar nebună.

                                               Nu sunt încă în stare de fericire.

Still got the blues.

             Universul e jalnic de tu nu mă mai recunoști și eu nu te mai uit.

       Aș putea apoi să pun dop trăirii mele latente dacă tu m-ai săruta pe omoplați, halucinant, până mi-ar pătrunde buzele tale în oase, până mi-ai intra cu totul prin coaste. Iar acolo, în locurile în care ti-au murit nevrotic buzele, împlinindu-mă pe mine, mi-ar răsări două aripi schiloade cu poftă de zbor. Și-n locurile în care nu m-ai săruta, că n-ai destule buze să-mi acoperi trupul tot, mi-ar năvăli sângele-ntreg, împungându-mi pielea, învinețind-o, descompunând-o-n azi si-n ieri. Astăzi e de două ori ieri.

      Și de-asta te rog. Hai să-ți înmulțim buzele pe trupul meu, să nu-mi mai fie petele început de moarte. Să le sădim printre degete, în fiecare genunchi si-n spatele lor. Să-mi crească de la nord la sud, în fiecare punct, o buză de-a ta. Aș începe să-ți fiu Dumnezeu atunci, doar pentru că-ți cultiv buzele? Și de ce n-aș încerca să te cultiv pe tot? Ca să nu-mi mai crești doar înăuntru, să-mi răsari și pe dinafară...

     Dar eu mi-s fără de imaginație și nu-ți mai știu buzele, iar tu mi-esti departe, de aceea mi-e trupul tot vânăt si eu n-am aripi să zbor și nici loc în mine să mă ascund.

      Unde mi te termini? Unde incep eu?

        Mi te-am făcut mormânt.

Disperare.

      Şi-apoi, dacă vedenia asta, atât de vie şi sfâşietoare cu tine, nu e semn de nebunie crâncenă ce altceva ar putea să fie?
 
       Desnădejdea e atunci când, descompus fiind, nu mai vine nimeni să-ţi unească încheieturile, umerii şi pieile, cu tot cu cute şi aluniţe. Atunci când nimeni nu vrea să te refacă din nimic. Când eşti plin de negru în sânge şi-aştepţi pe cineva să suga noaptea din tine. Şi-aştepţi, înnebunind...

      Disperarea e atunci când mă întreb care sunt degetele mele şi care sunt ale tale. Mi te-am iubit atât de mult încât am început să cred că sunt tu şi că toate degetele mele îţi aparţin. Şi paşii şi dinţii. Gura cu totul. Pe rând, însă. Niciodată în acelaşi timp. Cu gura te-am iubit cel mai mult. Cu mâinile cel mai puţin.

      Nebunia e atunci când îmi bag mâna, până la cot, adânc pe gât. Să te caut, să te găsesc, să nu te pierd. Şi răscolesc în mine munţi şi-ntunericuri, scuip în prăpastii şi răstorn bolovani că singurătatea mi-e multă şi grea de când te-ai stins.Şi-mi ajunge mâna până la coapse, până la genunchi, până-n călcâie, înăuntru, întrebând la fiecare rascurce de artere şi la fiecare nucleu, celulă, ţesut, de tine. Într-un târziu îmi intră şi mâna cealaltă, bolnavă de tine, strigându-te. Şi-mi întru toată pe gât, cu picioare şi plete, cu globul ocular stâng şi apoi cu cel drept, mă înghit zdravăn, să nu-mi rămân în gât, şi cu frigul din oase intrându-mi printre dinţi sap cu picioarele şi cu gura până dau de lumină. Iară de n-am să dau de ea, mă întreb acum, aş putea oare să mă dezghit?

      Desnădejdea e atunci când mai degrabă aştept să orbesc decât să te zăresc.
      Disperarea e atunci când prefer să nu mai aştept. Mă orbesc singură.
      Nebunia e acum.

Om nefrumos

                             Prima dată când am aflat că nu sunt un om frumos am murit.

       De ce se năpustesc şoimii asupra mea? Doar pentru că am obrajii deformaţi, denivelaţi? Vag, pe suprafaţa lor încă se zăresc vechile câmpuri de luptă şi petele de sânge, tranşeele eşalonate pe câţiva kilometri şi urme de ciumă.
       De ce îşi întorc oamenii privirea de la mine? Doar pentru că am buzele mucegăite?  Ele se descompun într-o simfonie din re major şi miros înţepător a pustiu. Sunt neîmbrățișate, le e frig şi greaţă când se aşterne zăpada peste ele.
       Am nasul puţin strâmb, zâmbind zeflemitor normalului. L-a modelat vântul când mi-a izbit faţa, grăbit să-şi prindă trenul, şi-n urma lui a lăsat stropi de ploaie, murdarindu-mi nările, patandu-le. Poate de aceea fug de mine fericirile.
       Ochii mi-s orbi de realitate. Sunt anemici şi flămânzi de gol. Pupilele sunt defecte, iar pe retină au apărut umbre pale de durere făcând nervul optic să se încordeze şi să se pregătească de un final măreţ. Să cuprindă ca ultimă imagine o naştere de stea şi nu zborul meu în jos. Poate de aceea nu mi se vindecă nici sufletul. El încă supurează.
       Mi-i coloana ondulată, în valuri parcă, modelându-mi hidos spatele, subţiindu-l pe partea stângă. Lipseşte puţin din mine pe partea stângă. Sunt mai săracă pe partea aceea. Şi tot ea îmi ondulează şi gândurile. Coloana. Gândesc în formă de s acum. Strâmb.
       Picioarele mi se depărtează sălbatic unul de altul. Sunt dornice să se despartă, să-şi ia rămas bun, ca partea stânga să fie independentă de partea dreaptă. Dar eu? Eu unde mă duc? În ce direcţie?

     A doua oară, când mi-am adus aminte că nu sunt un om frumos, mi-am dorit să mai pot muri o dată. Să mai uit pentru un timp.

     Uneori îmi imaginez că sunt un om frumos. Cât timp clipesc. Până mi se ridică pupila spre sprâncene. Mai mult n-ar suporta inima. Atâta fericire i-ar amesteca atriile şi vetriculele. De aceea îmi imaginez foarte rar. De teamă. Mi-e teamă ca nu cumva să ajung să cred că sunt un om frumos. Mi-e teamă ca nu cumva să cred cu atâta tărie că sunt un om frumos şi să devin unul. Nu mi-ar plăcea să fiu un om frumos. E plictisitor.

      Acum, când îmi reamintesc voluntar şi insistent că nu sunt un om frumos, ca nu cumva să cred altceva despre mine şi să-mi deformez realitatea şi aşteptările, nu-mi mai doresc să mor. Ar fi prea uşor şi deloc sângeros. Şi care mai e farmecul de a fi un om nefrumos dacă nu mai suferi?

Straini

                      "Nu vă rugaţi pentru fericirea mea netoţilor, eu nu o fac. Altfel n-aş mai scrie."

          Străinii care trec pe lângă mine îmi aburesc gânditor retina. Îmi înfloresc ochiul, îl măresc, îl  umflă şi-l explodează. De aceea-mi par ochii dezgoliţi. Mi-i nimicesc străinii, când se uită prea adânc în mine, ghicindu-mi miezul de om strâmb, cu absoluturi intangibile.

         Dar eu iubesc străinii, chiar dacă mă orbesc şi-mi fură realitatea. În fiecare zi mă îndrăgostesc de câte un străin, când trec pe lângă el, pentru mai puţin de-o clipă. Dar e suficient. Ne iubim atunci cât pentru o viaţă întreagă şi încă jumătate. Intens şi dramatic încât ni se mută inimile pe partea dreaptă de haosul trăirii. Ne izbim piepturile, ne ciocnim oasele şi ne smulgem pieile. Ne sufocăm şi ni se face scârbă de noi, ne uram, ne plângem unul pe altul şi  ne trăim până ne cunoaştem fiecare tresărire. Până ne învăţăm ritmul respiraţiei şi stropii toţi de sânge. Atât de năucitor ne iubim încât ne uităm unul pe altul apoi. Ni se uită trupurile şi minţile, simţurile şi neliniştile de frică, de groază, ca nu cumva să mai anulăm universul şi timpul, să nu mai decolorăm oamenii şi să sfărâmăm cerurile. Să nu mai deşirăm realităţile care nu ne conţin pe amândoi în acelaşi timp, în aceeaşi persoană.

          Sunt doar doi paşi. Timp de doi paşi ne intersectăm vieţile şi trăim unul într-altul, fiind oriunde şi nicăieri. De la primul pas până la al doilea ne iubim până uităm să mai facem altceva, până uităm să mai existăm, iar după al doilea pas deja nu ne mai ştim, nu ne mai înţelegem.
         Îmi place să iubesc străinii, că rămâne în mine o dungă de euforie trecătoare, dar de n-aş uita cu cine şi cum ne-am  iubit m-aş ucide. Cu un străin mă iubesc absolut, plenar  încât mi-ar fi greu apoi să-mi mai imaginez altfel existenţa.

       Dar acum de ce n-am uitat complet? După ce m-am iubit cu străinul acela cu mănuşi negre de ce n-am uitat? De ce-mi amintesc, încă, unde ni s-a ars carnea când ne-am atins? Sau unde ni s-au învineţit ochii când ne-am privit? De ce îmi pare cunoscut gustul buzei lui? Şi cum de ştiu în ce parte a pieptului îi face pielea cute atunci când zâmbeşte? Nu-mi place când oamenii încep să nu-mi mai fie străini.
     Aş fi vrut să mai fim străini. Încă puţin, poate încă o viaţă şi abia apoi să ne amintim de noi.

     
     "De ne-am da foc, care dintre noi, îngere, ar arde primul?
     Dară dragă, noi ardem de mult şi nu ne mai terminăm. Nu-i suficient să porţi Edenul în geantă ca să nu ţi se facă scrum sufletul."

Terapie prin îmbrațișare

     "Mi-ar mai trebui o viaţă ca să te iubesc pe tot şi încă jumătate ca să încep să mă satur de tine."


     Oamenii îşi îmbrăţişează trupurile. Privirile şi vârfurile degetelor. Oamenii îşi îmbrăţişează buzele şi obrajii. Şi atunci când se îmbrăţişează le rămâne în corpul lor, pe piele, câte puţin din celălalt. Şi-l asimilează. Avem în noi câte puţin din fiecare persoană pe care am îmbrăţişat-o. Se plimbă prin noi câte un zâmbet, un iris negru sau un obraz mat şi rozaliu. Se plimbă în noi câte o buza sau jumătate, câte un deget sau mâna toată. Şi noi ne plimbam prin alţii, fără să ştim, obosindu-ne picioarele pe cărări, sau mainile pe cârmă . De aceea după ce ne îmbrăţişăm nu vom mai fi niciodată la fel, pentru că nu vom mai fi compleţi. Şi atunci mă întreb, mai rămâne ceva din noi după ce dăruim îmbrăţişări celorlalţi? E însăşi existenţa preţul îmbrăţişărilor?

     Aş vrea să te îmbrăţişez de atâtea ori, încât să nu mai rămână nimic din mine în mine, să fiu toată în tine, să mă încorporezi în trupul tău, să mă adopţi şi pe mine.Dar mie mi-e atât de multă singurătatea câteodată că-ncep, speriată, să mă îmbrăţişez singură, de teamă să nu mi se încreţească pielea, să-mi crape şi să-mi zboare miezul spre neant. Că aşa am auzit. Oamenii care rămân neimbratisati se sting cu fiecare respiraţie. Şi-mi trag de braţe, le întind până se lungesc, până le pot împleti în jurul trupul tot, pe care îl strâng, golindu-l de aer, uscandu-l, să-l pot cuprinde pe tot. Dar oamenii îmbrăţişaţi cu patimă se duc spre etern după ce braţele se desprind pe trup. Cum ar mai putea ei trăi după ce au cunoscut apogeul existenţei? Măcar se sting împliniţi, cu absolutul în sine.
Eu... eu mă îmbrăţişez de fiecare dată la sfârşit. Toate sfârşiturile. Când se lasă cortina. Când ne strângem undiţele, când închidem umbrele şi ne dăm jos din bărci.


  " Cândva, la magazinul din colţ, se vindeau îngeri. I-am cumpărat pe toţi, de teamă să nu-mi fure cineva vindecarea. Dar poate că nici nu există. Vindecare. Îngerii sigur există."

Ploi bacoviene

          "De când am aflat că există puţin Eden în călcâiul fiecărui înger am în geantă talpa retezată a unui zburător. Port cu mine Edenul."

    Plouă în oameni. Pentru că-s murdari. Nervos. Le şterge conturul şi le spală pupila. De prea mult negru. Până se dilată-n ceaţa nefirii. Le spală inima de prea mult roşu în bătaie şi plamnii de prea mult aer în sistole. Plouă şiret, ocolind umbrelele din vene, găurind şi zâmbet şi buză.Buza inferioară, că pe ea se scurge toată ploaia. Şi-s oamenii plin de ploaie, apoi. Până la refuz. Şi dau pe dinafară. Le ţâşneşte apă prin degetele de la picioare şi prin nări. Plouă din oameni, confuz. Murdărind asfaltul de miez şi de simţire, ondulând tăcerea în siroiri de năluci oarbe.
    Plouă în îngeri, descompunându-i în lumină, pe pervazurile blocurilor şi-n vitrinele cu Descartes, micşorându-i măreţia. Plouă greţos, cu arome de etern, smulgandu-le zboruri din pene şi grăbindu-le căderea. De aceea umblă îngerii pe pământ. A plouat prea mult în ei şi sunt prea grei să-i mai poată ţină văzduhul în înalt. Şi-apoi plouă cu îngeri, peste creştetele oamenilor, deformandu-le trăirea.
    Şi plouă şi-n mine. Cu oameni şi cu îngeri. Pe-nserat, în zilele cu Steve Vai la ureche. Şi încep să cred atunci, că te-aş mai iubi o dată Străine. Dar asta-i doar dorinţa ploii din mine. Poate că ea te-a iubit şi prima dată. Şi-a plouat o dată şi cu tine. Insistent. Până m-ai inundat. Mi-era teamă să mai deschid ochi şi gură ca nu cumva să te reverşi, să te descompui, să te pierd. Acum a încetat să-mi mai plouă cu tine. Mi-eşti doar un călător prin sânge.
    Şi-n mine plouă bacovian, rasarindu-mi pe limbă bolovani şi mucegai, atunci când îmi număr fad, vânătăile din genunchi. Plouă liniştitor, cu iz de romanţe prăfuite din magazinele de vechituri. Plouă  într-un continuum sonor. Şi-n mine va fi toamnă şi va fi ploaie cât am să respir.

"Plouă-n îngeri şi îngerii plouă peste oameni. Plouă în oameni şi-n mine plouă cu îngeri şi cu oameni."

Răzvrătire

                                "Mi-e poftă de moarte, ar spune nebunul."

    Dacă aş comite o crimă aş folosi un pantof. Acela roşu şi lăcuit, fără pereche, de sub pat. Prea-l şterg de praf când mă înghesui toată în el, ca să-mi miros şi să-mi amintesc toate drumurile.C-am mers mult cu un singur pantof. Aşa-s nebunii, mi-am spus. Merg cu un singur pantof, doar în zilele impare, să se asorteze. Şi aş omorî cu pantoful acela toţi oamenii care oftează pe stradă. Ei oricum mor câte puţin când expiră adânc.Ca şi cum s-ar consuma pe ei şi toată existenţa lor într-o singură expiraţie, iar în ei ar rămâne un vid de care nu sunt conştienţi. Ei ştiu că-i doare ceva dar nu ştiu ce. Îi doare absenţa lor din ei. Şi de-aia i-aş omorî. Ei doar cred că există, iar eu i-aş strivi. De fapt le-aş strivi convingerea. Şi oamenii s-ar împuţina, până când ai putea să-i strângi în pumn pe toţi...

    Dacă aş comite o crimă mi-aş folosi unghiile.Aş sfâşia pielea de pe oamenii cu ochii mici. Ei nu mai cuprind realitatea toată într-o privire şi-i dor ochii. Ei se sufocă oricum, când li se apropie pleopele, că se închid, ermetic. Ca într-un vid. Se sufocă cu sine, că-s prea plini de ei. Am întâlnit odată un orb. Îmi spunea că nu-i prevăzut cu gaură de supraplin.
    Acestor oameni le-aş smulge pielea de pe ei cu ungiile-mi strâmbe, le-aş deschide cutia toracică, să nu se mai sufoce, să le iasă sinele în lume, să se aerisească de ei.

Dacă aş comite o crimă cel mai probabil aş folosi foarfeca din sertarul plin de libelule presate. Cu ea mi-am retezat jumătatea stângă a corpului, când mă incomoda. Era prea emotivă. Cu ea aş sfârteca şi oamenii fericiţi. Le ajunge. Să lase restul fericirii şi pentru ceilalţi, să n-o consume ei pe toată Sunt mulţi care într-o viaţă îndelungată nu ajung la fericire, nici măcar nu trec pe lângă ea, poate pentru că alţii îşi însuşesc fericirea lor.

    Dacă aş comite vreodată vreo crimă aş folosi şi pantoful şi unghiile şi foarfeca. Toate deodată, să fiu convinsă c-am murit şi nu mă mai întorc înapoi. În fond, cât de puternică pot să fiu? Doar am mai murit de câteva ori până acum...

                "Dacă ai  comite o crimă, ce armă ai folosi, îngere?
                Aș aprinde un chibrit în tine, să se facă lumină."

Îngeri beți.

    " Nebună. Eu vreau să fiu nebună când am să fiu mare. Ăsta e visul meu. Nu-l furaţi capete netoate.  Faceţi-vă altul mai măreţ v-aş spune, dar nu-i nimic mai măreţ ca nebunia."

-Spune-mi o pasăre care migreza. Dar nu oricare. Spune-o pe aceea care te doare când pleacă. Care îţi sfărâmă existenţa şi-ţi anulează trăirea. Cea care te aruncă în dramatica stare de om mizerabil.
-...
-Iubirea. Să şti tu că iubirea e o pasăre migratoare. Ea pleacă spre suflete mai calde când le trece anotimpul.
-Şi se mai întoarce? Se mai întoarce vreodată?
-Se-ntorc, se-ntorc. Toate iubirile se întorc, dar vezi tu, ele nu se întorc niciodată acasă, acolo de unde au plecat, pentru că uită. Iubirile sunt păsări haotice şi aşa ajungi să te îndrăgosteşti de altcineva. Pasărea ta poate oricând să ajungă la altcineva.
-Dar dacă nu vreau să mă îndrăgostesc de altcineva? Dacă eu vreau pasărea din anotimpul trecut?
-Pasărea de anotimpul trecut rămâne doar atât. Pasăre trecută. Nu-ţi întinde privirea după ea, ei i-a trecut vremea. Or să vină la tine multe păsări, cu pene mai frumoase şi cu ochii mai senini, cu zboruri largi ce cuprind eternităţi. Prinde-le zborul. Prinde măcar una. Fii pescar de păsări! Încearcă!
-Dar sunt atât de multe. Pe care din ele?
-Asta e alegerea ta. Pasărea pe care o prinzi e iubirea de care o să ai parte. Nimeni nu ştie de dinainte cum va fi pasărea ta. Nici măcar tu. O să descoperi la momentul potrivit şi atunci vei decide dacă o vei păstra sau îi vei da drumul.
-Te-am recompus din rom. Ştiam că îngerii beţi sunt incoerenţi, de aceea le dau drumul pe Pământ. Să sperie oamenii.

        "Nebunii sunt cei mai fericiţi. Într-o zi sper să devin şi eu nebună. Prin uramare, fericită."

Diagnostic vag: Krankheit des Vergessens

     "-Tu, tu ar trebui să suferi de Alzheimer.
      -Am să-ncerc, am spus eu naivă."

    Şi-am încercat. Am găsit uitarea într-un punct negru de pe perete. Şi punctul s-a mărit şi-a-nceput să sângereze. Îi curgea apă din încheieturi. Mi s-a scurs pe bocanci şi peretele s-a deformat. Iar punctul a început să radă la mine în a şi în u, comprimând toţi pereţii din camera, aplatizandu-mi plămânii.

    Am uitat prima dată să-mi deschid ochii. Cine-a spus că orbirea nu-i frumoasă? Era întuneric prin mine şi pe lângă. Pe sub tălpi şi pe buze. Îmi stătea noaptea necoaptă pe sub unghii . Mă înghiţea. Treptat. Trăgându-mă pe nas cu tot cu aerul acela saracacioc în fibre. Mă savura-ntunericul. Dar el niciodată n-a ştiut că-mi plăcea. Îmi plăcea frigul ăla şi nimicul din el. Golul sufocant ce-mi dezmembra cutia toracică.

    Am uitat cum să mai fiu barcă cu velele nebune în vânt. Cine-a spus că nu poţi umbla cu barca în lume pe sub apă?  Poţi. Am mers invers, cu capul în jos, până m-am izbit de-o stâncă, la tărm de nebunie. Ajunsesem atunci la marginea unui pătrat. L-am descompus în discuri de vinil şi am început să-l cant. Eu cântam la pătrat şi nimeni nu m-auzea.

    M-am uitat pe mine. Într-un moment de surzenie completă am crezut că sunt o ploaie. Şi-atât de tare am crezut încât sub mine, pe asfalt, se făcuse o pată umedă . Şi pata s-a mărit şi s-a lărgit. Am plouat în ziua aceea atât de mult încât aveam un lac sub mine, iar gândurile mi le strângeam în mâini, de teamă să nu le ud.

    Când nimeni nu mă vedea am început să cred că sunt un evantai. Şi-am început să suflu atât de tare încât mi se desprindeau bucăţi mari din scoarţa cerebrală. M-am întrecut cu un alt vânt. Până la poarta din colţul străzii. L-am lăsat să câştige. Mi-a plăcut să-l privesc şi să-l imit din urmă. Ne-am împletit densitatea pe-o castană decojita şi-apoi am leşinat. Halucinaţiile îmi degradau creierul.
Am uitat  aproape să exist, dar nicio secundă n-am uitat de tine.

    "Am avut şi Alzheimer. Îndeajuns de mult încât să-mi dau seama că mai întâi de toate sufăr de tine."

Iubiri

     "Sunt mai frumoase ploile decât oamenii.O dată m-am îndrăgostit de una. De o ploaie. Ne-am iubit scurt, dar memorabil."

    Eu iubesc puţin sărat, cu gust de spumă de val, şi palid pe sub creier. Incretindu-i suprafaţa, deformandu-l în porturi pentru păsări.
    Iubesc daltonist. O dată te-am confundat în verde, iar altă dată te-am pierdut în roşu. Te-am iubit atunci fugitiv, pan-ai dispărut la capăt de cerneală.
    Iubesc cu cortina ridicată şi scena plină de mine. Eu actorul. Eu omul cu vise. Eu străinul din gara cu praf şi pânze de păianjen. Eu gondolierul şi călătorul printre suflete. Eu pescarul de nori. Am multe euri în mine. Câte unul pentru fiecare nouă zi. Şi-l îmbrac simplist, în fiecare dimineaţă. Ca hainele de sărbătoare. Mă bucur şi îmi sunt ochii calzi şi grei de uimire. Şi toate eurile îşi joacă iubirea pe scenă. Slab, cu stângăcia începătorului, şi public puţin, capete zburlite aruncate în câteva scaune groase, cu o stofă grena, sângerie.

    Iubesc interplanetar. Aproape ca o supernovă. Luminos şi energic, prăbuşindu-mă în mine însămi.
    Şi inegal. Îmi place să iubesc inegal. O dată am iubit doar cu un ochi. Acum el clipeşte mai des şi mai melancolic. Altă dată am iubit cu un deget. Un vârf de deget.Acum l-am retezat. Zâmbea zeflemitor la mine. Şi cu un sfert de suflet. Ploaia aia îmbuteliată într-o ceaşcă de cafea am iubit-o cu un sfert de suflet şi jumătate de măsea.
    Iubesc şi egal, dar rar. Puţini sunt cei care merită. Iar eu aproape am uitat cum e să iubeşti egal.Cu tot sufletul.Cu toate măselele. Cu toate cele 10 vârfuri de degete şi cu ambii ochi.

    Eu iubesc epuizant. Ca alţii. Nu există sindromul de oboseală cronică. Oamenii sunt iubiţi mult prea intens. Până la extenuare. Şi-i oboseşte. Prea multă iubire, pe unii, îi oboseşte.
    Eu iubesc din la minor. Fără semn la cheie. În ton, semiton, ton, ton semiton, ton , ton. Şi-abia apoi încep să fiu om.Uneori iubesc puţin malign. Pe sub arcade şi prin ele. Niciodată monoton.

    Eu iubesc mai întâi în zigzag. Cu respirul sacadat în fiecare colţ şi cu miocardul relaxat, îndelung pe linie.Şi-apoi încep să iubesc ca motorul unei Impala din '67. Doar puţin zgomotos şi reconfortant. Cu eleganţa trecutului uitat şi parfum de mucegai, cu o pată de rugină lângă stopul de "antilopă africană".


                    Nimănui nu-i place cum iubesc. (?)

Endlösung. Zboruri absolute.

         Din colectia "Nu ne-ntamplam": 

     Nu mă cunoaşte nimeni pentru că n-am scris niciodată despre mine. Am scris întotdeauna despre el. Şi dacă nu v-aţi dat seama până acum înseamnă că am fost un scriitor acceptabil şi un magician iscusit.
     Eu n-am scris niciodată despre mine...

    Ai văzut poate, trecând pe lângă tine, oameni cu umbrele de zahăr deasupra capului chiar şi când ploile se ascundeau în colţuri de cer...
    Se spune că sunt unele zboruri în care îţi tremură vocea atunci când vrei să decolezi şi ţi se încordează venele când simţi vântul sub tălpile crăpate de mers, de oboseală. Sunt unele zboruri în care aripile se deschid larg, atât de larg încât oasele te dor, iar coastele ţi se sfărâmă doar pentru că ai  vrut să cuprinzi văzduhul tot dintr-o bătaie şi cerul întreg într-o clipă. Dar durerea o simţi ca prin vis pentru că niciodată nu ai mai zburat aşa. Niciodată nu ai mai ordonat norii pe cer în funcţie de formă şi culoare. După miros şi vechime. Astfel încât în nord aduci norii aceia cu medalioane groase la gat. Şi-n partea cealaltă, spre miezul sudului, aduci nori Cancerului, să le fie doar lor frig, şi durere în piept. Şi pământul se cutremură atunci când norii râd nervoşi, deranjaţi de ordonarea lor pe cer."Sunt nori independenţi", mi-ai spus prima dată. "Lor le place să decoleze din fabrici cu mult fum şi să aterizeze deasupra magazinelor cu brăţări vintage şi păuni pe evantaie. Ei se pitesc pe străzile unde paşii se răresc şi miroase a gol. Sunt nori haini şi-ţi plouă când vor ei, nu când îi tragi tu de siretele bocancilor". Şi eu am încetat să mai trag norii de şirete, înghiţindu-mi zborul cu noduri, lăsându-l să se ducă pe gât, adânc în mine.
    Sunt unele zboruri în care respiraţia ţi se întrerupe de la prima bătaie din aripi, până la ultima. Şi te sperii pentru că îţi simţi plămânii urlând după aer, măcar o celulă, oricât de firavă şi naivă ar fi ea. Iar inima ţi se deformează de teamă, de dorul aerului pe partea stânga, în atrii şi ventricule. Iar aorta se dilată în corp, aducându-ţi aminte de pescăruşii de sticlă ce-i purtai haotic la mâna, împletiţi pe brăţară.
    Sunt unele zboruri în care întreagă viaţă îţi trece pe dinaintea ochilor. Şi îţi aduci aminte de tăieturile din palmă când ai spart statueta aceea cu ochii de smarald. Şi vezi tatuajele de la gumă pe umărul drept. Ce ciudat se uită la tine şi acum capul acela de dragon. Simţi parfumul de migdale şi ploile din zilele pare.
    Sunt unele zboruri pe care nu credeai niciodată că ai să le faci. Nu-ţi imaginai niciodată că o să ai curajul să te desprinzi de sol, să te laşi pe tine în urmă. Sunt unele zboruri în care nu mai contează cât suferi pentru că totul este atât de sublim şi absolut şi perfect, încât nicio durere nu mai pare de nesuportat, iar tu continui să zbori. Zbori cu ambele aripi până oboseşti şi apoi începi să zbori doar într-o aripa, apoi într-un fir de zâmbet, apoi într-un fir de suflet, apoi într-un licăr de speranţă. Şi zbori cum n-ai mai făcut-o niciodată şi poate nici nu o să o mai faci. Dar orice zbor e urmat ,inevitabil, şi de o aterizare. Şi oricât de mult te-ai zbate să rămâi în aer, oricât ai încerca, fără să vrei, fără să fi întrebat, aterizezi. Forţat. Aşa se spune.
    Un zbor al cărui preţ suprem este însăşi existenţa.Şi întreagă lume înmărmureşte când te vede pe tine adulmecând cerul, despărţindu-l cu aripile în două. Văzduhul de deasupra ta şi cel de dedesubt.
    Dar astfel de zboruri se obţin numai cu preţul unei dureri existenţiale.Aşa sunt unele zboruri...

    Şi-apoi apare teama de a mai zbura vreodată ca nu cumva acest nou zbor să-l eclipseze pe celălalt. Ţi-e greu să-ţi mai dezlipeşti picioarele de pământ şi să te ridici pentru că nimeni nu îţi garantează că vei reuşi, ca şi ultima dată.Şi oricât de mult ţi-a plăcut să zbori, teama de un eşec îţi leagă aripile la spate. Le netezeşte.Le îmblânzeşte şi le domesticeşte. Le învaţă să uite să zboare.Le învaţă să meargă. Şi astfel începi să-ţi foloseşti aripile pentru mers, chiar dacă ele lăcrimează la fiecare pas, eventual se vor obişnui.
    Şi de teama de a nu se prăbuşi în zbor mulţi oameni îşi smulg penele din aripi şi poartă umbrele de zahăr mereu deasupra capului ca nu cumva ochii să râvnească la absoluturi imposibile. Sau cel puţin aşa spune legenda.

    Eu n-am scris niciodată despre mine. Poate ar trebui să-mi dezleg aripile şi să privesc încrezătoare spre cer. Dacă mă străduiesc următorul zbor va fi mai bun ca cel pe care tocmai l-am încheiat în genunchi.

                     Sfarsitul colectiei.

Candva somelier...

                  " Alături de tine am fost şi somelier.Mi-a plăcut să te degust."

    Degustarea ta a fost un gest ritualic în care mi-am implicat şi trup şi suflet. Te-am servit dintr-un pahar perfect transparent, cu picior lung şi o cupă largă, dar care se îngustează către vârf ca să pot să-ţi cuprind întregul bughet din fiecare pod al palmei.

    Ţi-am scos dopul de plută din gropiţa leneşă adormită în obraz. Mirosul dopului ţi se impregnase în piele. De sus de la pleoapă alunecând uşor spre bărbie, prelingandu-se pe gât. Te-am lăsat să iei puţin aer până să te torn în pahar şi tu ţi-ai descătuşat buchetul, adormindu-mi parcă pupilele.

    Te-am examinat prima oară vizual şi am adus lumina la tine. Ţi-am analizat limpezimeam mai întâi. Erai atât de clar încât am reuşit să văd, în miezul tău nebun de muzică, fiecare notă aşezată lasciv pe portativ. La mâna stângă aveai o pată de cântec franţuzesc şi în colţul gurii îţi atârna impunător o pană de corb. O inlocuisei pe cea veche, de plastic. Îmi parusei atunci, parcă pentru prima dată, o transpunere a propriului meu absolut. Aş fi vrut să te ating uşor cu degetul, dar m-am temut că eşti evanescent şi c-ai să dispari printr-un nor de umbre. Meniscul tău şi fluiditatea mi-au spus un poem frumos despre tine. Cu rime din surâsuri şi ritmuri din clipit. Tema vagă a poemului, respiraţia ta speriată, decolând adânc de sub stern. Şi-am adus iar un pumn mare de lumina să-ţi văd culoarea. Era caldă cu parfum de seară târzie de noiembrie.

    Te-am examinat şi olfactiv. Mi-am dus mâinile tale la nas, bărbia şi gâtul. Te-am inspirat şi ţi-am reţinut aroma. Te-aş fi respirat etern, dar îmi obosise mirosul. Îmi parusei în acea clipă mai mult decât om. Mai mult decât aş putea eu să fiu vreodată. Mi se revelase atunci un adevăr sângeros. Împlinirea noastră nu ar putea fi decât una în plan imaginar. Dar eu m-aş mulţumi şi cu atât. Măcar de-ar fi şi atât. Să ne întâlnim noi şi suflet în suflet să ne imaginăm iubindu-ne.

    Spre inserat, când stelele au început să migreze spre petecul nostru de cer, am început să te examinez gustativ. Am luat cu degetul o cantitate potrivită din tine. Ţi-am luat din buza de sus, fără să vezi. Te-am plimbat în toată cavitatea bucală şi te-am pipăit îndelung. Ţi-am simţit fluiditatea şi catifelarea, parfumul select de zburător spre vânt.

    Senzaţia gusto-olfactivă persistă şi acum. Şi acum te simt în vârful limbii, acordându-ţi chitara. Îţi simt şi-acum parfumul în nări. Sau poate doar îmi imaginez. Poate...

    Ţi-am pus dopul de plută la loc şi te-am asezat pe raftul de sus al bibliotecii sperând c-a mai rămas suficient din tine şi pentru altă dată. Ai fost armonios dar nu echilibrat. Ca un Muscat Ottonel din '67.