Introspectie!

Cand realitatea ma copleseste,ma ancorez bine in propria-mi lume si incep sa scriu.Si de fiecare data cand scriu,sufletul imi izvoraste din penita tocita inmuiata in cerneala,si se aseaza ca un amalgam de sentimente printre literele mici si uscate.Si pe coala de hartie se dezlantuie astfel o furtuna intre cenusiul exasperant ce ma acapareaza si scamele de culoare dornice sa-si faca aparitia sub imediata linie a irealului.
Scriu adesea pana la epuizare,pana ce retina mi se impleticeste,pana ce mana imi tremura de durere iar pometii rosiatici mi se scofalcesc de uitare.Scriu pana imi seaca sufletul si-mi plange parul ravasit pe frunte...Scriu mereu pentru a ma cunoaste mai bine,pentru a pastra amintirile pe o coala ca un parfum,ca sa nu se prefaca in aburi sau sa ajunga serbede vreodata.Cand as dori as putea adulmeca subtil coala de hartie si as retrai clipa trecuta.De fiecare data cand scriu silueta,la inceput palida si stersa ca o schita in creion,se umple de culoare.Si-mi sculptez mereu miezul si simtirea prin cuvinte ce ma definesc,iar lumea isi vede mai departe de viata ei fara sa intineze cu umbra ei surazatorul tablou al sufletului meu,rapus de litere,cuvinte,fraze.Si de-ar fi sa-nchid ochii,tot as trai etern.Tot ce-am scris ramane sa traiasca pentru mine,iar si iar,la nesfarsit!